Cugetări intermediare

catilinareleDupă primul roman pe care l-am citit de Amelie Nothomb, am dat fuga să scotocesc în bibiliotecă după o cărțulie de Celine pe care am cumpărat-o acum ceva ani de la un târg de carte, la sfatul unui prieten. În mod cert omul a scris cărţi mai bune decât ce am cumpărat eu, altfel nimeni n-ar fi auzit de el. Poate găsesc ceva mai coerent, să văd și eu ce a încântat-o pe Amelie Nothomb de l-a lăudat atâta.

Romanul Catilinarele, după cum scrie pe copertă, e un basm. Și chiar e, dar unul care o ia razna într-un sens care mi-a amintit de Pascal Bruckner, sau mai degrabă de Ian McEwan. E scris într-un mod amuzant, pe mine însă m-a întristat, a fost ca și cum aș fi citit povestea unui copil care visează la un super tort de ziua lui și când se întâmplă evenimentul, apare unchiul cel bețiv care cade pe tort înainte să ne bucurăm și să cânte păsărelele. Orice răzbunare este superfluă, indiferent de cantitatea de creieri întinşi ulterior pe pereţi (glumesc oricum, Amelie Nothomb este o doamnă, creierii sunt în general metaforici).

Între timp m-am apucat de încă o carte de-a ei, Acid sulfuric, și am ajuns la două concluzii ferme:

1. Orice carte de Amelie Nothomb (și sunt gata să le citesc pe toate pentru a-mi proba teoria) se poate numi Drept de viață și de moarte (cum e traducerea titlului cărții Le fait du prince), sau, ca să împing lucrurile la extrem, titlurile, chiar şi în original, ale cărţilor ei, sunt perfect interschimbabile.

2. Nu sunt nişte cărţi despre evoluţii ale personajelor, personajele nu se schimbă, ci se descoperă, îşi descoperă diverse laturi nebănuite.

Încă două, trei cărţi şi voi face reverse engineering până ajung la lista completă de ingrediente, după care vom scrie toţi un roman pe an.

Înainte de a sări

După ce am citit Igiena asasinului, mi-am comandat rapid încă vreo câteva cărți de Amelie Nothomb, iar acum, după ce am executat două din ele în trei zile de mers cu metroul în timp ce mă luptam şi cu melcul pe povârniş, îmi pare rău că nu le-am comandat pe toate.

drept de viataPrima aleasă a fost Drept de viaţă şi de moarte. Da, titlul este cam pompos şi un pic forţat. În franceză este Le fait du prince, nu e niciun prinţ în poveste, expresia are un sens administrativ, vedeţi aici. Chiar dacă e vag relevantă în contextul cărţii, titlul nu mi se pare genial nici în traducere, nici în original. De altfel, aceeaşi impresie am avut-o şi despre celelalte două cărţi pe care le-am citit de ea (e ciudat, în mod normal mă refer la autori pe numele lor de familie, dar în acest caz îmi vine să-i spun Amelie, nu în semn de afecţiune, ci din cauza pozei de Cosmo care e pe toate coperţile cărţilor ei). Însă dacă femeia are dificultăţi cu spontaneitatea titlului, empatizez cu ea, nimic nu e mai dificil decât să sumarizezi în câteva cuvinte ceea ce ai scris un an întreg.

Revenind la carte, e povestea cuiva care trăieşte viaţa altcuiva. Din fericire, în acest caz, o viaţă mai bună, pe care oricine ar prelua-o fără ezitare. Sau poate că nu. M-am întrebat citind această carte cum arată pragul pe care îl trece o persoană obișnuită și mai degrabă boring atunci când decide să profite de o oportunitate care îi schimbă total viața. Veți spune că probabil trecem în fiecare zi pe lângă astfel de oportunități și nu ne dăm seama. Probabil, dar eu vorbesc acum despre genul de oportunitate pe care o vezi mare și clar și despre care știi că îți va schimba viața total. Ca de exemplu să te muți cu familia în capătul celalalt al lumii fără să te aștepte acolo nicio mătușă, sau să accepți un mega super job ce ți s-a oferit dintr-o confuzie și pentru care nu ai nicio competență, sau să găsești o cheie pierdută lângă o super mașină. Câți dintre noi s-ar urca în mașină și ar pleca? Nu încerc să fac aici apologia aruncatului cu capul înainte. Dar mă întreb care sunt gândurile care te pot face să riști, să abandonezi viața ta dinainte, să devii, nu doar să te prefaci, ci să devii altcineva, fără cale de întoarcere. Bănuiesc că e ca și cum ai muri. Eliberator.