Lumea în care trăim

printesaAm zis că o sa stau departe de cărți de la prieteni, dar se pare că nu pot. Prințesa și profetul este, după cum spune subtitlul, o poveste despre globalizare, iar după cum spun comentatorii, „o pledoarie pentru implicarea noastră în viata cetatii”. Din punct de vedere stilistic, am citit studii de fezabilitate mai emotionante decât această carte scrisă sec, într-un stil jurnalistic, dar mai pedant decât ar şti (sau ar avea nevoie) să se exprime un jurnalist din zilele noastre. Dacă ar exista, aş încadra-o în genul „disertaţie de master romanţată”. Cartea nu e scurtă, şi în prima parte îţi cam vine să râzi de naivitatea personajelor şi a autorului. După care când vezi câtă convingere e pusă la bătaie, zici să-i dai omului o şansă. După ce am citit şi cartea, şi anexele, am senzaţia că am asistat la una din acele discuţii, nu se poate să nu le ştiţi, despre companiile multinaţionale care omoară micul producător, băncile care jupoaie oameni cinstiţi ce n-au visat în viaţa lor decât la o ipotecă sănătoasă, extremiştii religioşi finanţaţi de americani, etc etc, şi în care ai distincta impresie că toată lumea bate câmpii, deşi toţi au, probabil, dreptate. Din toată salata de idei, nu am înţeles care este soluţia. Cât despre convingerile mele, nu sunt pro globalizare, după cum nu sunt nici pro uragane, furtuni tropicale sau prostie în lume. Da, e trist că există atâta sărăcie pe lumea asta. Dar înainte de a fi responsabil pentru soarta lumii, fiecare e responsabil pentru soarta proprie şi a celor din jurul lui. Şi da, ar fi util dacă am gândi un pic mai în perspectivă. Nu 100 de ani, da măcar până luna viitoare când venim din nou în acelaşi loc de picnic.

Reţetă de succes

acidAcid sulfuric, a patra carte pe care am citit-o de Amelie Nothomb este perfect congruentă cu celelalte. Oameni izolati, răutate extremă, naivitate. Final fericit, deşi atunci când povestea este cum este, nu știu în ce măsură poate exista un final fericit.

Cărțile sunt scrise bine, le citești cu plăcere, dar nu pricep cum poate cineva, în fiecare an, să scrie încă un memoriu al mizeriei umane. Umorul înţeleg că o salvează de la sinucidere, dar totuşi, să gândeşti aproape la fel în 1992, 1995, 2005 şi 2008, mi se pare că este dincolo de orice posibilitate umoristică de salvare. Sau poate nu am înţeles eu nimic, totuşi a scris peste 20 de cărţi.

Subiectul explicit al romanului de data aceasta este apetitul publicului telespectator pentru violenţă şi senzaţional. Pentru a satisface acest gust, media poate ajunge la orori nebănuite. Pentru a rezista ororilor, oamenii ajung la orori nebănuite. Sau rămân ei înșiși, cele două nu se exclud. Chiar dacă e ingenios construită, faptul că întrevezi rețeta taie mult din impresia artistică.