Cu oarece dificultate, am terminat Melcul pe povârniș, de Arkadi și Boris Strugațki. Recunosc ca am înțeles mai multe din postfață decât din cartea în sine, care pe alocuri seamănă cu un delir narcotic pe care îmi vine greu să-mi imaginez că autorii l-au planificat frază cu frază. Cartea, odată interpretată, îmi pare ca un cod pe care după ce l-ai spart, nu are farmec să-l mai folosești, pentru că poți spune același lucru și altfel, mai simplu. Preocupată fiind să navighez în hățișurile mlăștinoase și absurde ale conținutului (în sens pur descriptiv), găsirea sensului mi s-a părut secundară. Spre deosebire de Liviu Radu care a scris postfața, mie nu mi se pare că mesajul final este unul optimist. Pe scurt pentru cei ce nu au citit cartea, sunt două povești care nu se întâlnesc deloc, dar sunt cumva în oglindă. Pereț, personajul poveștii despre Administrație, vrea să fugă de absurdul birocratic al oamenilor și să se refugieze în Pădure. Candid, care trăiește de o vreme în Pădure, de altfel un loc mai absurd și bizar decât al oamenilor, vrea să se întoarcă în Oraș. Nici unul nu reușește, dar ni se sugerează că în final, Candid găsește o modalitate de a controla Pădurea și ăsta e motiv de mare optimism. Dar dacă nu te blochezi într-o singură perspectivă, și Pereț are la final o modalitate de a controla Administrația. Iar metodele lor sunt absolut similare. Dincolo de valoarea stilistică a cărții, care este de fapt mesajul? Că dacă există o logică, orice efort de a o înțelege este inutil. Că dacă ne agităm, nu înseamnă că și progresăm. Că dacă nu ne înțelegem propria lume, ce șanse avem să o înțelegem sau să o „cucerim” (ha, ha!) pe a altora? E un mesaj atât de trist, că nici nu poți să-l iei în seamă, pentru că ar fi ultimul lucru pe care l-ai face. Nu e niciun melc în vârful povârnișului.
Libertatea de a ataca
Am ajuns și eu într-un final să citesc ceva de Amelie Nothomb, de care recunosc că m-am ferit fără să am vreun motiv, întemeiat sau ne. Am împrumutat Igiena asasinului de la o prietenă, dar acum e a mea pentru că m-a prins ploaia cu ea în geantă și așa am descoperit că geanta mea nu e deloc etanșă.
Nu e o carte care să te înalțe, să te facă să fii mândru că ești om, sau să-ți dea vreo perspectivă veselă. De altfel, se pare că stilul lui Amelie Nothomb nu presupune astfel de sentimente. Povestea – pretext e a unui scriitor celebru căruia câțiva jurnaliști îi iau interviuri, fiind el pe moarte. Este o confruntare a conformismului cu ireverenţa extremă. Conformismul îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, nu are nevoie de nicio introducere, dar ireverenţa e ceva nou, n-o vezi prea des. Sigur, oamenii nu respectă mai nimic, totul poate fi luat în râs, dar luatul în râs amatoristic (o exista acest cuvânt? să presupunem că da, mi-e lene să trag de dex, contribuie prea mult la stabilitatea bibliotecii) te distrează preț de o pauză de țigară însă repetat zi de zi pe mine mă exasperează. Cine vrea o doză bună de sarcasm și insulte fără rețineri, să citească această carte. Atenție totuși că pentru a le înțelege e necesar să fi citit și altele înainte. Prefața ajută, dar doar în sensul în care te prinzi ce cărți ar fi trebuit, mai precis, să fi citit deja. Altfel, insulte fără prerechizite (vezi paranteza anterioară) literare sunt disponibile la orice coadă / grămadă la care se dau gratis pliante cu cavit și baloane mănunchi de ziua copilului în parcurile minunatei capitale.
Traducerea e foarte bună, am avut același sentiment citind Franz și Francois. Nu m-am gândit prea mult în trecut la influența traducerii asupra textului până nu am văzut cu ochii mei. Există cărți a căror traducere nu se simte. Sună fluent, e absolut transparentă, trece neobservată. Există altele cu traducere foarte proastă pe care le citesc poticnit, nu intru în atmosferă, câteodată e necesar să-mi închipui care a fost textul original ca să nu mai aud vocea traducătorului. Iar alte cărți, și asta mi se pare cu adevărat senzațional, sună de parcă le-ai citi în același timp și în original, și în traducere, fără să se împiedice una de alta, mai degrabă ajutându-se, diferite dar mergând în aceeași direcție.
Dar să mă întorc. Ce m-a surprins este că acest roman este primul din lunga serie scrise de Amelie Nothomb, la o vârstă remarcabil de tânără pentru virulenţa criticilor deduse din carte. Ai zice că autorul e o persoană îndelung călcată pe nervi de nişte circumstanţe, care a căutat o metodă de a izbucni care să fie, dacă nu plăcută, că nu are cum, cel puţin apreciată stilistic de cei ce o citesc. Aşa o fi, tinereţea nu e o chestiune de ani. Oricum, curajos act.
Mi-am mai comandat nişte cărţi de-ale ei, pe una am şi terminat-o, revin zilele astea.
Cartescu 