Categorie: clubul de carte

Omul din Nazaret

Multe nu am de spus despre această carte. Filmul l-am văzut pe vremuri și nu am simțit nevoia să îl revăd. Am citit deja, acum multă vreme, Evanghelia după Isus Cristos a lui Saramago și, acum câțiva ani, Evanghelia după Pilat a lui Schmitt. Mai interesantă mi s-a părut povestea filmului, pe care am găsit-o pe niște bloguri de pasionați. Scriitura cărții / a scenariului de film nu mi s-a părut că are vreo voce, sau poate sunt eu foarte zguduită de A Clockwork Orange (film + carte) care pare că e scrisă de o persoană complet diferită.

Ce pot să constat este că și în privința religiei, asemănător cu alte subiecte serioase de discuție, pe măsură ce înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai puțin convinsă că am înțeles ceva, sau că lucrurile pe care le am în cap au vreo coerență. Sigur că în privința asta, poate mai mult decât în altele, puține lucruri sunt sigure, dar chiar și așa, e o nebuloasă de gânduri care din păcate nu cred că vor vedea vremuri mai limpezi, deși ar merita. Neprimind nicio educație religioasă, dar, ca toată turma, fiind ocupată să bifez un minim de ritualuri adecvate, nu am avut niciodată ocazia să mă întreb ceva relevant despre religie. Când am citit Saramago, principala mea revelație a fost Wow, vorbește despre Isus de parcă ar fi existat de-adevăratelea! (pentru că până atunci era o imagine, o legendă, o statuie, în niciun caz cineva care a existat in realitate). Acum mă întreb de ce unii oameni au crezut în el și alții nu? De ce e mai bine să aștepți de-a pururi un Mesia și el să nu vină? Ce înseamnă asta, concret, pentru viața ta? Dacă întrebi lumea prin jur, nu sunt mulți care să piardă multă vreme gândindu-se la viața de apoi, sau să simtă în vreun fel că Isus s-a sacrificat pentru ei. Dar ce am pus în locul acestor credințe? Cel mai puternic simt lipsa unui ceva înlocuitor atunci când încerc să o conving pe fiica-mea să facă lucruri bune (gen ordine în cameră), deși sunt plictisitoare și obositoare. În momentele acelea mi-aș dori să am niște focuri ale iadului credibile cu care să o ameninț. Dar nu am. Și atunci e foarte dificil să convingi oamenii să facă lucruri bune, atunci când e mai simplu să nu le facă. Nu zic să aducem focurile iadului înapoi, dar pare că nu e mare lucru în spațiul liber. Poate în iudaism și islam este ceva în locul lor (înțeleg că viața de apoi nu îi macină nici pe ei prea tare). În viața noastră atee lipsește ceva, e prea multă relativitate, e prea mult „merge si așa” care până la urmă se dovedește că nu merge deloc, dar e prea târziu să mai schimbi ceva. Poate dacă știi că nu vine nimeni să te salveze, pui mâna și te salvezi dracului singur, doamne iartă-mă.

Gata, am bătut câmpii destul.

Ianuarie e o iluzie

Mănânc o papară cu somon și chimichurri la Lente, muzica e un pic cam tare și nu mă pot concentra să citesc. Mi-am luat cu mine Pădurea întunecată, a lui Nicole Krauss, pe care am făcut-o cadou de Crăciun unei prietene care a și citit-o și mi-a spus că a confuzat-o total. M-am simțit vinovată un pic, deși fiecare e liber să se confuzeze în voie și, la o adică, nu e chiar un efect nedorit al literaturii. Îmi place Nicole Krauss, am citit restul cărților ei, dar ultima a fost acum ceva vreme.

Cartea de club din ianuarie a fost O camera doar a ei, a Virginiei Woolf, pe care nici măcar nu o terminasem cand am venit la club, în ciuda faptului că are o sută de pagini or so.

S-a aglomerat și la Lente, oricum în curând trebuie să mă întorc să o recuperez pe fiică-mea de la incubatorul de lectură de la Cărturești. Sunt curioasă ce or fi făcut. Pe FB scria că o să citească Boris Vian. Nu chiar ce aș fi pus în capul listei pentru intervalul ei de vârstă. Dar un pic de scuturătură nu are de ce să-i strice.

E soare afară, pare că vine primăvara. Îmi place perioada asta, dintre iarnă și vremea bună. În fiecare an îmi pare că nu se mai termină iarna, de fiecare dată sunt surprinsă că vine soarele, că se usucă pe jos, că înmuguresc copacii. Citesc, tot pentru club, Lebedele de pe 5th Avenue și mă gândesc cum o fi să te plimbi după soare tot anul. Să te muți în Jamaica iarna, să pleci în croaziere, să nu îngheți într-un oraș in general maro-gri și prea rar alb. E tentant, dar probabil că nu aș mai aprecia așa de tare venirea primăverii. Contrastul e necesar, ne asigură psihologii, altfel te scufunzi într-o stare călduță care se transformă repede din mulțumitoare în contrariu. Așa să fie? Oare nu poți aprecia un lucru dacă nu te confrunți cu absența lui? Poate că nu neapărat. Uite, de exemplu, camera de care vorbea Virginia Woolf. (Pe scurt, teza este că femeile nu se pot aștepta să creeze ceva dacă nu au banii lor și o cameră proprie.) Sunt suficient de norocoasă să am o cameră proprie, așa că pot spune din experiență că nimic nu se compară cu sezația pe care o ai când închizi ușa și intri în lumea ta, în care singura ta grijă este să lucrezi la chestiile tale. Nu să muncești, deși câteodată mi se mai întâmplă și asta, pentru că partea cu banii nu e rezolvată. Dar plecasem de la o idee. Chiar dacă nu mai e o noutate, apreciez imens, în fiecare zi, că am un loc al meu. Și nu pentru că aș simți că evadez, deși e un pic de evadare, dar nu în sensul că scap de oameni sau circumstanțe; scap în special de gândurile mele legate de oameni și circumstanțe. Nu e puțin lucru.

Dar uite, oricât aș vrea să fiu de mindful și atentă să nu mă automatizez, în fiecare sfârșit / început de an lucrurile se desfășoară la fel: se face frig, haine groase, urât afara, zăpadă sau nu, vin sărbătorile, alergătură, mâncare, Crăciunul, liste, rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou (așa e a noi, trei zile) și apoi bang! e februarie. Nici măcar faptul că l-am născut pe fiu-meu în ianuarie nu a reușit să pună ca lumea luna asta în calendar, deși a ajutat un pic, acum este [..] rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou, petrecere și da, februarie. Eventual direct mijloc.