Palma, de Christos Tsiolkas, este despre viața mai multor familii de (mai mult sau mai puțin) prieteni din Australia. Pretextul este o palmă primită de un copil de la cineva care nu era părintele lui (nu e cine știe ce spoiler, așa începe). E o carte bună de vacanță, deși cam dolofană, și un subiect bun de serial (care însă nu m-a prins, cred că altfel îmi închipuiam că arată personajele).

E scrisă cu meșteșug, personajele nu sunt superficiale, dar când vrei să scrii despre toate deodată, unele nu-ți ies așa de bine. Tema centrală, așa cum am văzut-o eu, este relația cu copiii, iar autorul ne prezintă o întreagă panoplie de posibilități și ne lasă, democratic, să tragem propriile concluzii. E un curent acum cu literatura care „sparge bariere” și „deschide discuții”. Atâta că mie mi se pare mai degrabă terapie socială decât literatură și aș prefera autori mai angajați în direcții mai puțin neutre. Dar trebuie să și vinzi, nu?