Am citit-o încet, nu m-am îndopat cu ea, am savurat câte o poveste ici și colo, printre alte cărți, printre drumuri și pensiuni și ploi și mai puțină liniște decât am sperat, cu toate că nu aveam niciun motiv să cred că liniștea este undeva în viitorul apropiat. Am dus-o și pe plajă de câteva ori, dar plaja mi se pare străină, ca un peisaj de carton fluturat la geam de un personaj din desenele animate pe care le vedeam în copilărie, așa că nu am deschis nici cartea. Poate la a treia, a patra călătorie, peste șase luni, peste un an, o să însemne ceva, o să miroasă și oceanul ăsta a ceva, o să simt aerul de mare și o să-mi pară întinderea asta mai prietenoasă. Sau nu.

Lipsește ceva din poveștile astea. Toate femeile sunt ok, sigur unele trec prin momente dificile, nimic exagerat, dar ele sunt ok. Copiii sunt și ei bine, e frumos și poetic, trist dar nu disperat, mai degrabă melancolic. Clar lipsește ceva. Hai să vedem ce-i cu a douăsprezecea poveste..