Urăsc să scriu

Mi-am pierdut cheful de a citi. Toată luna aprilie m-am ferit de cărți și m-am ferit de scris. Partea a doua a funcționat mai bine, după cum se vede.

tristetile Așa, fără chef, orbecăind din carte în carte, am terminat Tristețile unui american de Siri Hustvedt, care a fost ca o mânușă pe starea mea de degringoladă, pentru că nu vroia să-mi vândă nimic, să mă convingă de nimic, să mă încânte sau să mă înveselească.

Sunt niște personaje în cartea asta care fac păpuși încremenite în scene triste de viață. De exemplu, una din păpuși reprezintă un copil care a aflat că tatăl lui a murit. Da, viața e tristă. Câteodată.

Autoarea scrie cartea din perspectiva unui bărbat, la persoana I. M-am întrebat cât de realistă e această perspectivă și apoi m-am întrebat cât de legitimă este întrebarea mea (fiind provocată de o prietenă care mi-a atras atenția că autorii și autoarele nu scriu numai despre bărbați / femei, deci îmi pun o falsă problemă). Nu cred că este o falsă problemă. Cred că e o decizie de a scrie la persoana I și că e o mare diferență între a scrie „despre” cineva și a scrie „în numele” cuiva. Unii autori nu au îndrăznit toată opera lor să scrie în numele cuiva, alții s-a aventurat să scrie doar în nume propriu. Nu e același lucru.

*******************

baietiiApoi (sau cândva pe acolo) am început Băieții de pe strada noastră, de Naghib Mahfuz, din care am citit primul capitol și apoi m-am oprit, pentru că mi s-a părut suficient. Nu citisem nici recenzii, nici măcar coperta 4, așa că am descoperit singură, pe la finalul capitolului, ce parabolă religioasă este povestea pe care tocmai o terminam. Am reflectat la asta și am decis că este suficient. Suficient și din carte, pentru moment, suficient cu parabolele, și suficient cu religia. Pe data viitoare!

 

 

*******************

la listeAm primit La liste de mes envies, de Gregoire Delacourt, de la o prietenă responsabilă pentru o mare parte din avântul meu cărturăresc. A fost exact ce îmi trebuia. Am citit-o dintr-o răsuflare, hai, două, și mi s-a părut fantastică (mai puțin finalul, dar nu am probleme să ignor finalurile prea fericite, nu cred în ele).

Nu vreau acum însă să scriu despre ea. Revin.

Prietenia, acest arhaism suspect

M-am apucat de această carte în paralel cu alta, de duzină și de spălat creierii, dar cu un început asemănător. Două „ele”, 40 something, casă, copii, soț regulamentari, se trezesc că viața lor e dată peste cap. Cartea ușurică a fost executată rapid, era oricum genul care se citește pe plajă și apoi se pasează altcuiva care are niște ore de pierdut și niste neuroni de protejat.

Cele 40 de legi ale iubirii, însă, s-a dovedit a fi mai dificil de citit. E scrisă pe două planuri, poate la sugestia editorului care s-a temut că o lucrare despre poezia mistica sufită din secolul 13 nu va ridica masele în picioare de entuziasm, așa că au lipit deasupra povestea contemporană a femeii de care ziceam mai sus. Eu însă m-aș fi lipsit de ea, nu mi se pare că adaugă cine știe ce.

Povestea din secolul 13 însă este interesantă. Este povestea prieteniei dintre poetul Rumi și dervișul Shams din Tabriz. O poveste cu implicații religioase profunde, pe care multă lume s-a străduit (cel puțin online) să o elibereze de conotațiile gay (pe care alții s-au străduit să le adauge). Pe mine povestea m-a emoționat, iar interpretările m-au întristat peste măsură. Nu că ar fi ceva în neregulă să fii gay, dar _asta_ iese în față din povestea lor? Really?