Sfârșituri și începuturi

Titlu: Thera

Autor: Zeruya Shalev

Editura: Polirom

O carte super tristă, despre o femeie care se desparte de soțul ei pentru că s-a săturat și crede că viața ei poate fi mai bună. Chiar dacă monologul interior din care e formată în principal cartea poate fi destul de obositor, mie mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte insightful, mai ales în ceea ce privește rolul ei de mamă. N-am mai plâns atât de mult citind o carte de ceva vreme.

Chiar dacă nu m-am regăsit în intensitatea schimbărilor ei de dorințe și perspectivă, mi s-a părut că îmi vorbește într-un mod foarte personal, despre multe lucruri: relația cu părinții, cu partenerul, cu prietenii, cu copiii (proprii și ai altora), cu casa în care trăiești, cu cartierul tău, amintirile din copilărie și modul în care te influențează. Ella, personajul principal, văzută de la suprafață, nu pare o femeie puternică, pare oarecum nevrotică, trece ușor de la agonie la extaz, visează la cai verzi pe pereți și e mereu dezamăgită. Interpretează greșit aproape tot ce i se întâmplă și trăiește mult în lumea ei. Dar oare dacă trecem de aparențele adunate și coerente, nu asta se întâmplă în capul multora dintre noi?

Un aspect neglijat în carte este cel profesional. Sigur, cartea nu trebuie să scrie despre tot, dar într-un fel pare că era important ce face și cine este ea profesional, de altfel și titlul cărții vine tot din zona asta. Dar din monologul ei interior și din preocupările ei zilnice munca lipsește aproape complet. Ajungi să te întrebi ce face toată ziua, atunci când nu are grijă de copil și nu e preocupată de gândurile și visurile ei. Poate că m-a frustrat în mod special această lipsă pentru că pentru mine munca a fost un element important, și pozitiv și negativ, în toate momentele dificile ale vieții. Aici am simțit că e ceva incomplet.

Referințele mitologice și religioase, care sunt evidente în carte, au fost pentru mine mai mult informative decât transformative. Nu am cultură în sensul ăsta și grandiosul acestor metafore îmi scapă. Am rezonat mai mult cu metafora vulcanului / cutremurului care rupe o lume în două și distruge o întreagă civilizație. Alta se construiește pe ruine și nu este nici mai bună, nici mai rea decât cea dinainte. Mi-am mai cumpărat o carte de Zeruya Shalev, se cheamă Durere, mi-a spus o prietenă că este și mai bună. Poate îmi iau apoi și volumele care au precedat Thera.

În căutarea unui club de lectură

Titlu: Les trois femmes du Consul. Les enigmes d’Aurel le Consul

Autor: Jean-Christophe Rufin

Editura: Gallimard

Am fost foarte încântată să descopăr că în orașul nostru există un club de lectură la Alianța Franceză, astfel că puteam să împușc doi iepuri dintr-o lovitură: să fac parte din nou dintr-un club de lectură și să fac un jump start la franceza mea ruginită.

Plină de entuziasm, m-am interesat care sunt condițiile, am plătit taxa, am cumpărat cărțile, cea curentă plus pe luna următoare, dacă tot eram acolo, am găsit o bonă și m-am apucat de citit. Cu un pic de așteptări, pentru că mai citisem ceva de Rufin, dar și cu precauție, pentru că din titlu era limpede că personajul principal era român.

La clubul de carte nu a fost chiar ce mă așteptam. Nu era vreo discuție moderată în care toată lumea e invitată să-și spună părerea, ci mai mult o ocazie pentru moderatoare să-și spună propriile păreri. Lumea deja se cunoștea, ceea ce era de așteptat, și a fost nevoie să-mi spun numele de douăzeci de ori, fără succes. (Deh, dacă mi-au pus ai mei un nume pronunțabil doar în două limbi din câte are planeta! Nu că n-aș avea de unde alege, dar mă încăpățânez). M-au întrebat cum mai e cu dictatura în România. Le-am zis că nu mai e și am elaborat confuz și neclar asupra României contemporane, realizând în ultimul moment că ar fi fost util să am un discurs pregătit în acest sens, pentru orice eventualitate. M-au întrebat ce caut aici și dacă am fugit de dictatură, ca personajul. Le-am asigurat că nu și că mă aflu aici temporar. După care povestea a continuat ca o lecție: am fost atenționate asupra unor aspecte și nuanțe lexicale și am discutat din avion câteva teme. În orice caz, personajul principal nu te face să te umfli în pene de mândrie că ești român, deși are și calități. Mi-am dat seama că lucrurile se văd altfel din afară decât dinăuntru. Pe aici nu prea sunt români la muncă. Nu ca în sud, în orice caz. Dar cei doi cerșetori din oraș sunt români. Lumea nu știe asta și nici nu prea are idei preconcepute, pentru că majoritatea pe aici nu știu nimic de România. Suntem și fix în partea ailaltă de uniune. Reacția pe care am primit-o cel mai des este ¨A, am un prieten care a fost în România cu un Erasmus, totul era super ieftin, a călătorit peste tot!¨ Super. Înapoi la ce spuneam. Că nu e simplu să îți dai seama ce idei au pe aici oamenii despre români. Eu însă m-am simțit datoare să-l apăr pe personajul Aurel, așa alergic la muncă și ridicol cum e el prezentat, să nu creadă cineva că așa om fi cu toții.

Până la urmă, cartea nu e rea. Aș mai citi ceva de Rufin, dar ceva care să nu fie cu Aurel și nici proză scurtă. La club, dacă mă mai duc, plănuiesc niște comportamente disruptive, dar trebuie să exersez un pic de diplomație până atunci. Ce să zic, se putea și mai rău, se putea și mai bine. Mergem mai departe.