De ce O viață măruntă nu m-a impresionat

Titlu: A Little Life / O viață măruntă

Autor: Hanya Yanagihara

Editura: Pan Macmillan

Am citit cartea pentru un club de carte, dar până la urmă n-am mai apucat să o discutăm. A fost și lume care a citit recenziile sau începutul și apoi a refuzat să continue lectura.

Pe la jumătate așa, că e cărămidă de 900 de pagini, am citit și eu niște recenzii și era descrisă în termeni foarte duri. Nu zic că nu a fost greu de citit pe alocuri, nu zic că n-am plâns ca la concursul de bocitoare, dar de la un punct acolo m-am imunizat si resursele mele de compasiune au fost puse la încercare. Nu că ar fi rău scrisă, are tehnică, dar te trezești exclamând din ce în ce mai des Pe bune? Hai serios? În prima parte din cauza potopului de lucruri neînchipuit de rele care i se întamplă aceluiași personaj, după principiul întâi l-au atacat hoții, apoi a venit ciuma, după care l-a mâncat rechinul în timpul unei ploi catastrofale de meteoriți. Sună a film prost, nu? Pentru că așa ar fi. Dar de pe la jumătatea cărții mi-am dat seama că șocul acum vine de la cantitatea de lucruri bune care se întamplă aceluiași personaj. Majoritatea oamenilor care o duc relativ bine în viața asta s-ar simți atinși de îngeri să li se întâmple fie și numai una din puzderia de minuni care se pogoară peste omul ăsta. Și degeaba. Adică i se întâmplă degeaba, viața lui e tot îngrozitoare, suferința e tot fără margini, tot nu se poate bucura de nimic, sau bucuria este o banalitate care nu contează, nu schimbă nimic, trauma e adânc înșurubată la locul ei și nu pleacă nicăieri niciodată. Dar, ca să nu-l urâm cu totul, suntem totuși informați că omul suferă (și) că nu poate fi mai apreciativ. Hai bine.

Poate v-ați prins că nu mi-a plăcut cartea. M-am străduit să o termin, dar la final m-am cam forțat, să nu mă înec la mal pe ultima sută de pagini. Nu mi-a plăcut, m-a enervat și pe alocuri mi s-a părut ofensatoare. Dar sigur, cartea poate fi oricum vrea, e literatură, nu trebuie să mângâi pe cap pe nimeni. Orice perspectivă merită să fie prezentată în literatură, atâta vreme cât nu ne ia valul și uităm că e doar o perspectivă.

Am remarcat lipsa femeilor din carte. Sunt niște umbre pe acolo, dar este o carte despre o lume populată exclusiv de bărbați. De fapt, mai precis de o gașcă de adolescenți entitled, care controlează și stăpânesc lumea, fără vreo evoluție notabilă de perspectivă de-a lungul celor aproximativ treizeci și ceva de ani (fără copilăria personajului, prezentată retrospectiv) acoperiți de timeline-ul cărții. Este ca un șir de episoade dintr-o telenovelă Rich and beautiful în care zboară gălețile de bani, abundă evenimentele profesionale fericite și zbârnâie avioanele înspre toate colțurile exotice ale lumii. Sigur, există un backstory sinistru și din când în când episoade nefericite se întâmplă. Da, cu același personaj în 95% din cazuri. Restul de 5% or fi fost intervenția vreunui editor conștiincios care s-a chinuit să facă povestea mai credibilă și personajele secundare mai puțin secundare. Dar ce zic eu se întâmplă? În majoritatea cazurilor, personajul însuși face să i se întâmple lucruri îngrozitoare din care învață zero și își asumă tot atâta responsabilitate.

Nu înțeleg care a fost scopul acestei cărți. Ce să transmită și cui? Că abuzul e ceva îngrozitor? Da, este, dar nu mi se pare că a-l prezenta în modul ăsta complet neverosimil aduce vreun serviciu cuiva. Că nu te poți vindeca oricât de multe lucruri bune ți se întâmplă? Aici măcar cartea nu pretinde că terapia nu a reușit pentru că personajul o refuză sau se preface că participă, într-un mod foarte imatur. Personajul bate pasul pe loc, nu evoluează spre nimic, în realitate nu are prea multă viață în el deși reușește să se prefacă bine. Poate asta e cheia cărții, apropo de contextul în care i se spune Show a little life! (nu dau cu spoilere, rechinul de mai sus e fictiv).

Există o încercare firavă și ratată în carte de a discuta despre sensul vieții, în legătură și cu titlul. Din loc în loc sunt presărate câteva eseuri despre diverse treburi filosofice care par a fi acolo mai mult pentru a face cartea mai posh și dpdv intelectual decât pentru a ajuta la vreo înțelegere concretă.

Nu regret timpul investit și a fost ceva, 900 de pagini îndesate, cu scris mic, au fost personaje care mi-au plăcut (deși erau puse acolo foare black and white, fix pentru asta, să-ți placă), nu petreci chiar tot timpul enervându-te, scriitura e bună, te prinde cumva. Dar pe ansamblu mi-a adus mai multă frustrare decât insight.

(Dacă nu vă place titlul, inteligența artificială e de vină, al meu era mai metaforic și clar mai obscur)

Zăpezile de altă dată

Titlu: Iernile sufletului

Autor: Katherine May

Editura: Nemira

Nici anul ăsta nu am avut propriu-zis iarnă, și nu mă refer doar la feria cu zăpadă (nici din aia n-am avut), ci mai ales la iarna aia tristă, exasperantă, cu frig, incomodă, gri și mocirloasă, care mă îmbrâncea să mă bucur de orice cană de ceai, de un colțișor cald, de o rază rătăcită de soare. Iarna care crezi că nu se mai termină și care te face să plutești când, neașteptat, se termină totuși și începe balamucul cu mărțișoarele.

Când e cald e greu să fii trist, eu cel puțin am impresia că irosesc energia solară și că mai bine amân tristețea pentru zilele cu ploaie. Așa că am luat cartea asta să o citesc în anotimpul adecvat, indiferent dacă mă cam încurcă încălzirea globală.

Mi-a plăcut mult, este o colecție de eseuri /memorii organizate pe luni, începând cu prologul din septembrie și terminând cu dezghețul din martie. Este și despre iarna climatică, dar mai ales despre iarna sufletului, așa cum îi spune și titlul. Cu toții trecem prin perioade mai întunecate care pot sa dureze cât o iarnă sau cât multe ierni la un loc. Uneori ni se pare că viața noastră așa va fi mereu, alteori chiar ne dăm seama că e doar un sezon, dar mai niciodată nu ne vine să ne așezăm în el cu calm și să-l petrecem în tihnă și self-care. Dacă avem energie ne luptăm, ne prefacem că nu există, îl alungăm ca pe un fum care ne intră în ochi și de asta avem lacrimi, nu, nu e nimic trist. În realitate este o perioadă pe care, la fel ca pe iarna meteorologică, e mai bine să o îmbrățișăm decât să încercăm să o desființăm. Să ne dăm ceea ce avem nevoie în sezoanele reci ale vieții noastre, să ne protejăm cu un pic de căldură suplimentară, să ne punem listele și planurile și obiectivele deoparte și să ne cuibărim undeva în siguranță. A te refugia înseamnă să-ți dai timp să te vindeci, fără să te forțezi să fii tot timpul în frunte și să demonstrezi că ești tare ca piatra și iute ca săgeata.

Acum că nu le mai am, mi-e dor rău de iernile astea aspre, care îți dau pretextul să te scufunzi un pic în tristețea pe care ai adunat-o în restul anului, și să vezi dacă te mai ridici.