Terapie cu barosul

Titlu: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale

Autor: Marie-Renee Lavoie

Editura: Trei

Poate se vede cu ochiul liber un trend în alegerile mele literare din ultima vreme. Da, și cartea asta este despre o femeie de 45 plus de ani care rămâne singură, la fel ca precedenta. A fost marketată ca fiind Bridget Jones a Canadei, dar eu am găsit-o departe de savoarea originalului.

Nu că n-aș fi râs, sau că personajul nu mi-a fost simpatic, sau că aș fi găsit-o lipsită de valoare literară. Dimpotrivă. Dar mi s-a părut cam subțire în conținut. În așa măsură încât la final, când chiar are un side story cât de cât, mi se pare că e din alt film și nu se potrivește. De altfel, și titlul este misleading, pentru că nu prea e nicio autopsie și nu e niciun mister legat de cauza decesului.

Dar treaba care m-a derutat complet, atenție spoiler, este cu câtă ușurință acesta femeie anostă, plată și banală reușește să-și exprime furia în moduri relativ violente nu doar fără consecințe, dar și fără mustrări de conștiință. Cu siguranță am fost invidioasă, dar și oarecum iritată pentru că toate piesele universului din jurul ei s-au așezat ca într-un prospect de lego, s-o îndreptățească pe ea la orice manifestare de nervi poftea.

Și, la o adică, în ce sens era anostă? Eu nu cred că o persoană plată, fără o practică serioasă în domeniu, devine peste noapte o scorpie asertivă capabilă să urle graso după cumnată-sa sau să o joace pe degete pe soacră-sa atât de măiestru (mi-a plăcut schema, de reținut).

Auzisem că există și o continuare, dar mai bine să mă ocup de continuarea mea reală care e suficient de consumatoare de timp. Dar la o mască și o relaxare merge cartea asta, dacă nu ai mari așteptări nici de distracție, nici de alinare, nici de insight.

Despre iubire, ambiguu

Din colecția de la Bruxelles am citit Le coeur synthetique, de Chloé Delaume. Cum rareori e ceva întâmplător în viață, nici cartea asta nu cred că m-a găsit din întâmplare așa, chiar acum. Nu a fost deloc o lectură confortabilă. Pentru că în acest moment, pentru mine, se termină o perioadă și alta începe, simt nevoia să mă apropii de alte perspective feminine, dar nu ca să-mi validez ruminațiile ci dimpotrivă, ca să ies din perspectiva mea, să iau un pic de distanță de aceleași și aceleași gânduri pe care le plimb încolo și încoace de prea multă vreme.

Cartea e scrisă la persoana a treia, dar într-un mod ciudat, de parcă și autoarea a căutat o distanțare de eroină, a vrut să o arate din afară, dar ca atunci când spui tare Nu, nu sunt eu, întreb pentru un prieten, chestia asta nu are nicio legătură cu mine!

Nu știu dacă a fost intenționat sau nu dar pe tot parcursul romanului persistă sentimentul că Adelaide, eroina, e o persoană ușor ridicolă, așa cum caută ea iubirea cu toată lista de condiții atașată. Poate cartea e o satiră și nu mi-am dat eu seama, dar pe alocuri m-am întrebat dacă e o poveste tristă cu care să empatizăm și față de care să ne arătăm compasiunea, sau e o comedie a slăbiciunilor umane de care să râdem ca să le exorcizăm din noi. Seamănă destul de tare cu remake-ul la Sex and the City, minus aerele, locurile comune și butaforia americane.

Cam atât despre cartea asta. Nu mi-a plăcut, dar mai bine că am citit-o.