A douăsprezecea poveste

Titlu: Intimacies

Autor: Lucy Caldwell

Editura: faber

Cartea conține 11 povestiri scurte ale unor femei care ar putea foarte bine să fie aceeași femeie. Este foarte distinctă vocea autoarei, dar este a ei, nu a femeilor, și se aude în toate cele 11 povestiri. Sunt crâmpeie de viață, observate în sensul lor, în emoțiile și simțămintele lor, cu încetinitorul, dar și cu foresight-ul celei care știe ce urmează să se întâmple, pentru că s-a întâmplat deja. E o bijuterie cartea asta, zic și unii din cei citați pe copertă.

Am citit-o încet, nu m-am îndopat cu ea, am savurat câte o poveste ici și colo, printre alte cărți, printre drumuri și pensiuni și ploi și mai puțină liniște decât am sperat, cu toate că nu aveam niciun motiv să cred că liniștea este undeva în viitorul apropiat. Am dus-o și pe plajă de câteva ori, dar plaja mi se pare străină, ca un peisaj de carton fluturat la geam de un personaj din desenele animate pe care le vedeam în copilărie, așa că nu am deschis nici cartea. Poate la a treia, a patra călătorie, peste șase luni, peste un an, o să însemne ceva, o să miroasă și oceanul ăsta a ceva, o să simt aerul de mare și o să-mi pară întinderea asta mai prietenoasă. Sau nu.

Lipsește ceva din poveștile astea. Toate femeile sunt ok, sigur unele trec prin momente dificile, nimic exagerat, dar ele sunt ok. Copiii sunt și ei bine, e frumos și poetic, trist dar nu disperat, mai degrabă melancolic. Clar lipsește ceva. Hai să vedem ce-i cu a douăsprezecea poveste..

Balsam de mere

Pe copertă scrie Citiți acest roman. Este balsam pentru suflet. Așa a spus Ludmila Ulițkaia despre această carte, și așa și e. De mult n-am mai plâns citind o carte, dar nu de tristețe sau revoltă, ci de cât de frumoasă este, chiar dacă e în ea și multă tristețe.

Titlu: Din cer au căzut trei mere

Autor: Narine Abgarian

Editura: Humanitas

Am evadat din oraș pentru câteva zile pentru că îmi doream să văd mai mult verde în fața mea, să ies din casă și să fiu pe iarbă, să mă pot plimba prin pădure – deși încă nu mă pot obișnui cu ideea că aici nu există animale periculoase, nu e nevoie să-ți faci privirea roată la fiecare colț și foșnet, m-aș relaxa și bucura de mirosul extraordinar al pădurii, dacă aș putea..

Multă lume va rezona cu gândul unui trai mai simplu, aproape de natură, dar cred că e o iluzie. În câteva zile, o săptămână, două, tot ce faci e să evadezi de unde îți petreci viața în mod normal, te bucuri de lucruri prin comparație cu ce ai sau nu ai în viața cealaltă. Mie pădurea îmi pare un decor. Respir și mă mir de aroma ierburilor și eucaliptului, dar nu sunt propriu-zis acolo. Îi fac poze, e un peisaj. Mă străduiesc să fiu prezentă, dar nu sunt. Cum aș putea să fiu așa, instant? Cred că e nevoie să investești ceva timp într-un loc ca să devină suficient de familiar, să te simți aproape de orice ar avea el special.

Lăsând la o parte toată schema cu natura și traiul simplu, ce face ca această carte să fie un balsam este modul firesc în care oamenii se sprijină unul pe altul și stau împreună prin încercări de neimaginat.

Citind această carte, m-am simțit un pic ca în Zuleiha.. și un pic ca în Laur (despre care constat că nu am scris, de rectificat). Ca și cum toate cărțile astea vin de pe același tărâm, iar cine le captează prinde doar niște frecvențe de vibrații, dar ele sunt din același loc, în care lucrurile îngrozitoare nu sunt senzaționale, oamenii sunt în mod simplu ei înșiși și vremea curge și se intersectează când și când cu miracolul.

Am pus-o la îndemână, să o recitesc atunci când nu mă simt în apele mele și am nevoie să-mi aduc aminte cum e viața de fapt.