Am zis că o sa stau departe de cărți de la prieteni, dar se pare că nu pot. Prințesa și profetul este, după cum spune subtitlul, o poveste despre globalizare, iar după cum spun comentatorii, „o pledoarie pentru implicarea noastră în viata cetatii”. Din punct de vedere stilistic, am citit studii de fezabilitate mai emotionante decât această carte scrisă sec, într-un stil jurnalistic, dar mai pedant decât ar şti (sau ar avea nevoie) să se exprime un jurnalist din zilele noastre. Dacă ar exista, aş încadra-o în genul „disertaţie de master romanţată”. Cartea nu e scurtă, şi în prima parte îţi cam vine să râzi de naivitatea personajelor şi a autorului. După care când vezi câtă convingere e pusă la bătaie, zici să-i dai omului o şansă. După ce am citit şi cartea, şi anexele, am senzaţia că am asistat la una din acele discuţii, nu se poate să nu le ştiţi, despre companiile multinaţionale care omoară micul producător, băncile care jupoaie oameni cinstiţi ce n-au visat în viaţa lor decât la o ipotecă sănătoasă, extremiştii religioşi finanţaţi de americani, etc etc, şi în care ai distincta impresie că toată lumea bate câmpii, deşi toţi au, probabil, dreptate. Din toată salata de idei, nu am înţeles care este soluţia. Cât despre convingerile mele, nu sunt pro globalizare, după cum nu sunt nici pro uragane, furtuni tropicale sau prostie în lume. Da, e trist că există atâta sărăcie pe lumea asta. Dar înainte de a fi responsabil pentru soarta lumii, fiecare e responsabil pentru soarta proprie şi a celor din jurul lui. Şi da, ar fi util dacă am gândi un pic mai în perspectivă. Nu 100 de ani, da măcar până luna viitoare când venim din nou în acelaşi loc de picnic.
Categorie: prieteni si carti
Libertatea de a ataca
Am ajuns și eu într-un final să citesc ceva de Amelie Nothomb, de care recunosc că m-am ferit fără să am vreun motiv, întemeiat sau ne. Am împrumutat Igiena asasinului de la o prietenă, dar acum e a mea pentru că m-a prins ploaia cu ea în geantă și așa am descoperit că geanta mea nu e deloc etanșă.
Nu e o carte care să te înalțe, să te facă să fii mândru că ești om, sau să-ți dea vreo perspectivă veselă. De altfel, se pare că stilul lui Amelie Nothomb nu presupune astfel de sentimente. Povestea – pretext e a unui scriitor celebru căruia câțiva jurnaliști îi iau interviuri, fiind el pe moarte. Este o confruntare a conformismului cu ireverenţa extremă. Conformismul îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, nu are nevoie de nicio introducere, dar ireverenţa e ceva nou, n-o vezi prea des. Sigur, oamenii nu respectă mai nimic, totul poate fi luat în râs, dar luatul în râs amatoristic (o exista acest cuvânt? să presupunem că da, mi-e lene să trag de dex, contribuie prea mult la stabilitatea bibliotecii) te distrează preț de o pauză de țigară însă repetat zi de zi pe mine mă exasperează. Cine vrea o doză bună de sarcasm și insulte fără rețineri, să citească această carte. Atenție totuși că pentru a le înțelege e necesar să fi citit și altele înainte. Prefața ajută, dar doar în sensul în care te prinzi ce cărți ar fi trebuit, mai precis, să fi citit deja. Altfel, insulte fără prerechizite (vezi paranteza anterioară) literare sunt disponibile la orice coadă / grămadă la care se dau gratis pliante cu cavit și baloane mănunchi de ziua copilului în parcurile minunatei capitale.
Traducerea e foarte bună, am avut același sentiment citind Franz și Francois. Nu m-am gândit prea mult în trecut la influența traducerii asupra textului până nu am văzut cu ochii mei. Există cărți a căror traducere nu se simte. Sună fluent, e absolut transparentă, trece neobservată. Există altele cu traducere foarte proastă pe care le citesc poticnit, nu intru în atmosferă, câteodată e necesar să-mi închipui care a fost textul original ca să nu mai aud vocea traducătorului. Iar alte cărți, și asta mi se pare cu adevărat senzațional, sună de parcă le-ai citi în același timp și în original, și în traducere, fără să se împiedice una de alta, mai degrabă ajutându-se, diferite dar mergând în aceeași direcție.
Dar să mă întorc. Ce m-a surprins este că acest roman este primul din lunga serie scrise de Amelie Nothomb, la o vârstă remarcabil de tânără pentru virulenţa criticilor deduse din carte. Ai zice că autorul e o persoană îndelung călcată pe nervi de nişte circumstanţe, care a căutat o metodă de a izbucni care să fie, dacă nu plăcută, că nu are cum, cel puţin apreciată stilistic de cei ce o citesc. Aşa o fi, tinereţea nu e o chestiune de ani. Oricum, curajos act.
Mi-am mai comandat nişte cărţi de-ale ei, pe una am şi terminat-o, revin zilele astea.
Cartescu 