Am pus un pic on hold spălatul creierului pentru că vineri o întâmplare fericită a combinat o oră liberă cu proximitatea unei librării și mi-am cumpărat Sînt o babă comunistă de Dan Lungu, pe care m-am și apucat să o citesc și până mâine cred că o termin. De câteva luni mi-o tot recomandă o prietenă, dar eu mă încăpățânez să dau bani pe McEwan si Yourcenar, în loc să sponsorizez literatura autohtonă și contemporană.

E despre o femeie care își amintește de viața ei de pe vremea împușcatului și se întreabă dacă faptul că era mai fericită atunci o face să fie o comunistă nostalgică. Da, e adevărat că multă lume o ducea mai bine atunci, pentru că aveai bani, dar nu aveai ce cumpăra cu ei, pe când acum e invers. Ceea ce atunci genera o mare satisfacție când reușeai să-ți iei ceva, iar acum trăim o frustrare perpetuă. Avantaj – atunci. Pe vremuri, dacă îți jucai bine cărțile și făceai ce trebuie, o puteai duce destul de bine. Cam ca acum, doar că acum nu mai e așa de clar „ce trebuie”. Avantaj – tot atunci. Desigur, acum avem mai multe oportunități, libertatea de exprimare, de a călători, de a avea o părere proprie, ar trebui să fie suficient. În esență, ce îi putem reproșa femeii (și tuturor celor ca ea)? Că nu s-a ridicat împotriva regimului? Că n-a militat pentru libertate? Nu se poate ca toată lumea să aibă vocație de activist. Iar atunci când activezi împotriva sistemului, își trebuie și vocație, nu doar abilități. Ea și-a trăit viața așa cum a știut mai bine. Nu e ăsta cel mai important lucru pe care îl putem face?