A douăsprezecea poveste

Titlu: Intimacies

Autor: Lucy Caldwell

Editura: faber

Cartea conține 11 povestiri scurte ale unor femei care ar putea foarte bine să fie aceeași femeie. Este foarte distinctă vocea autoarei, dar este a ei, nu a femeilor, și se aude în toate cele 11 povestiri. Sunt crâmpeie de viață, observate în sensul lor, în emoțiile și simțămintele lor, cu încetinitorul, dar și cu foresight-ul celei care știe ce urmează să se întâmple, pentru că s-a întâmplat deja. E o bijuterie cartea asta, zic și unii din cei citați pe copertă.

Am citit-o încet, nu m-am îndopat cu ea, am savurat câte o poveste ici și colo, printre alte cărți, printre drumuri și pensiuni și ploi și mai puțină liniște decât am sperat, cu toate că nu aveam niciun motiv să cred că liniștea este undeva în viitorul apropiat. Am dus-o și pe plajă de câteva ori, dar plaja mi se pare străină, ca un peisaj de carton fluturat la geam de un personaj din desenele animate pe care le vedeam în copilărie, așa că nu am deschis nici cartea. Poate la a treia, a patra călătorie, peste șase luni, peste un an, o să însemne ceva, o să miroasă și oceanul ăsta a ceva, o să simt aerul de mare și o să-mi pară întinderea asta mai prietenoasă. Sau nu.

Lipsește ceva din poveștile astea. Toate femeile sunt ok, sigur unele trec prin momente dificile, nimic exagerat, dar ele sunt ok. Copiii sunt și ei bine, e frumos și poetic, trist dar nu disperat, mai degrabă melancolic. Clar lipsește ceva. Hai să vedem ce-i cu a douăsprezecea poveste..

Durerile și plăcerile artei

Când nu am stare dar vreau totuși să citesc, îmi iau câte o carte de povestiri scurte, întotdeauna se găsește câte una necitită în bibliotecă. De data asta – Nocturne. Cinci povestiri scurte despre muzică și amurg de Kazuo Ishiguro.

Primul lucru pe care aș vrea să-l spun despre carte este că nu am recunoscut stilul. Poate am citit eu Ishiguro acum prea multă vreme, dar, citind-o, m-am întrebat dacă aș fi recunoscut autorul fără să văd coperta, cum pe vremuri recunoșteam o formație numai din primele acorduri ale unei melodii noi, înainte să intre vocea. Ei bine, n-a fost cazul aici, chiar m-a intrigat chestia asta și mi-am propus să mai citesc și altele chiar acum, cât îmi mai amintesc. Mai am pe acasă, cred, Uriașul îngropat și Pe când eram orfani.

Al doilea lucru este că ajută să citești cartea ascultând melodiile care apar în carte, așa că am făcut un playlist (cu plăcere!) aici.

Povestirile explorează durerile și plăcerile artei și echilibrul precar dintre unele și altele. Dacă e ceva ce mă oripilează profund și în cărți și pe ecran, e să mă atașez de un personaj iar apoi personajul respectiv să se pună singur în situații penibile, iar cartea asta are plenty of that, însă nu în stilul caricatural pe care îl găsești în special în sitcom-uri, unde e musai să râzi când altcineva mușcă pământul. Chiar dacă sunt scurte și stilul e jurnalistic (deși jurnalistic nu mai înseamnă deloc ce însemna pe vremuri – neutru, factual – ba în zilele noastre e chiar opusul) te trezești că personajele au atâta substanță că pare că povestirea e doar o fereastră mică în viața lor, care se desfășoară în moduri nebănuite și după aceea.

Am mai găsit o povestire publicată în New Yorker, aici.