Agree to disagree

img_20180219_092357.jpgPentru întâlnirea din februarie a clubului de carte, am citit Trei etaje, de Eshkol Nevo, un autor israelian contemporan de care nu auzisem. Spre deosebire de o parte din colegii mei de club, mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că îmi vorbește despre o societate despre care știam doar stereotipuri. Apoi pentru că mi se pare că vocea femeilor este foarte autentic surprinsă (aici altora li s-a părut că dimpotrivă). Și, în ultimul rând, dar nu cel mai neimportant, pentru că e construită ca o metaforă pentru altceva, nu spun ce, să nu stric surpriza.

Recunosc că nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte și să fiu față în față cu alții cărora nu, și care nici măcar nu au urât-o, pentru că asta ar presupune ceva pasiune, ci au găsit-o total lipsită de valoare literară. Așa că am făcut un pas înapoi și m-am întrebat dacă nu cumva așa o fi, poate m-am lăsat vrăjită de crâmpeiele de viață în care m-am regăsit și am trecut-o din greșeală pe lista albă. Ba chiar am și recomandat-o unei prietene!

Apoi mi-am venit în fire, am abandonat MOOC-urile de teorie literară la care mă înscrisesem ca să am argumentele la mine data viitoare și mi-am amintit că eu una mă duc la club ca să discut ce au însemnat pentru mine cărțile pe care le-am citit și că nu suntem vreun comitet editorial care alocă valoarea și trebuie sa decidă dacă își leagă numele și ROI-ul de vreun autor sau altul. Așa că o să continui să mă fac de râs și să spun că mi-a plăcut cartea lui Nevo. Și pentru că nu era altceva tradus de el în română, m-am apucat să citesc Amos Oz (da, știu că nu ăsta era sensul normal al lucrurilor).

Un pic de fantastic, vă rog. Și luați ordinea de aici, a fost bună, dar nu mai pot.

sputnikNu cred că aș mai fi citit prea curând vreo carte de Murakami dacă nu mi s-ar fi terminat bateria la Nook și nu mi-aș fi rătăcit încărcătorul. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că pe ultima am citit-o așa demult, că nu-mi mai aminteam dacă mi-a plăcut sau nu. Fiind eu prin oraș cu treburi și neavând cu ce să mă ocup în metrou, am făcut ce face toată lumea în această situație, și anume am intrat într-o librărie, de unde mi-am luat această carte și încă vreo câteva de crescut copii.

Citind-o, mi-am amintit de un film japonez  pe care l-am văzut la Festivalul de Psihanaliză și Film, despre două familii ai căror copii sunt schimbați la naștere. Subiectul nu are mare legătură, dar filmul merită văzut. Mi-am amintit de film pentru că amândouă, și filmul și cartea lui Murakami, pun față în față două lumi diferite. În film una din familii este genul de familie modernă, el corporatist, ea crește copilul, stau într-un apartament nou și aseptic într-un bloc cu multe etaje, seara copilul se joacă la Wii, se străduie cu toții să-l vâre într-o școală mai bună, etc. Cealaltă familie e mult mai relaxată, mai veselă, oamenii trăiesc într-un cartier mai sărăcuț, copiii se joacă în curte, nu au mari pretenții, dar sunt mai vii. Lumea naratorului din cartea lui Murakami mi-a amintit un pic de apartamentul micuț și îngrijit, de o viață organizată și predictibilă, dar fără mari răsturnări și emoții. Pe când lumea lui Sumire este una haotică și fantastică, după jumătatea cărții în sensul propriu al cuvântului.

Câteodată aceste două lumi trăiesc cu totul separate, câteodată se întâlnesc din întâmplare, câteodată se resping, iar câteodată se caută.