Categorie: înţelegeri şi neînţelegeri despre femei

Prietena mea genială și restul tetralogiei

În general, rezist recomandărilor insistente. Cu cât mai asidue, cu atât mai mare este încăpățânarea mea de catâr să nu mă conformez. O calitate admirabilă, ce să zic, care mi-a pavat drumul în viață cu iasomie și petale de trandafiri.

Așa și cu cartea asta, Prietena mea genială, de Elena Ferrante, atâta au insistat câteva prietene să o citesc, că puteam să jur că va rămâne necitită pe veci. Însă s-a stabilit la club să citim primul volum și apoi să vedem dacă merită încă o întâlnire și pentru celelalte. Mi s-a părut un compromis acceptabil. Dacă nu-mi plăcea, cel puțin aveam un forum unde s-o fac bucăți.

Nici n-am terminat-o până la data stabilită. A mers greu și nu pentru că ar fi fost plictisitoare, ci pentru că mă obosea. Nu am renunțat și îmi pare bine, pentru că restul paginilor din celelalte trei cărți au zburat. A ajutat și o viroză.

Per ansamblu, mai mult m-a întristat această tetralogie. Prietena mea genială este tot ce ar putea deveni fiecare dacă ar avea curaj, tot potențialul neexplorat, toate principiile nesusținute până la capăt, toate riscurile neasumate, tot entuziasmul înăbușit de conformism. O oglindă a ceea ce am putea fi. Un rezervor de idei și energie care ne împinge mai departe, dar noi, precauți, nu luăm din el decât puțin câte puțin, de teamă să nu supărăm sau să nu devenim ne-plăcuți.

Și apoi, recunosc, este și o țâră de invidie. Nu mi se întâmplă adesea să invidiez un scriitor, mai ales fiind eu nescriitor, dar aș fi vrut să le scriu eu pe Lina și Lenu. Pe măsură ce citeam, îmi venea să strig Oprește-te chiar acum, nu mai scrie nimic, știu eu, știu eu! Acum însă treaba e făcută, au fost scrise. Nu-mi mai rămâne decât să le trăiesc.

Ușor, ușor

Zic să mă repornesc cu o recenzie ușor de scris. Doamnele de marți, de Monika Peetz, o carte aleasă la club să ne mai relaxăm după lecturi mai provocatoare. Iată cu ce gânduri am rămas de pe urma ei (atenție, spoilere):

  • Nu e de ici de colo să scrii o carte bună. Faptul că autorii talentați fac să pară că și tu ai putea, nu înseamnă că oricine poate. Și vorbesc doar de scriitură, nu de idei sau poveste.
  • Nu rezonez deloc cu o anumită poziție morală foarte prezentă prin filme / seriale / cărți din genul mai ușurel: cineva face o dudă majoră (de genul are o aventură cu soțul prietenei) dar discuția morală se concentrează asupra celor care au subtilizat un jurnal de călătorie ca să vadă de ce se tot rătăcesc. Nu vreau să spun că dacă face cineva o boacănă mare, alea mai mici sunt justificate dar nu sună absurd situația asta: eu ți-am furat toți banii, dar tot eu am o răbufnire morală că tu mi-ai căutat în computer și ai aflat? Din fericire, prin cărțile / filmele bune nu am întâlnit ciudățenii din astea. Sau poate văd eu lucrurile ciudat.
  • In aceeași linie, o altă dilemă morală: dacă afli ceva despre viața unei prietene (de exemplu, că partenerul o înșală), e musai să îi spui și cum reflectă decizia ta relația cu acea persoană (adică dacă îi spui asta înseamnă că ții la ea mai mult decât dacă nu)? Aparent și aici e o dezbatere care mie îmi scapă. Părerea mea este că nu e nicio legătură între cele două. Adică nu ai o datorie morală să spui chestii din astea unui prieten, mai mult decât consideri că ai să le spui unui străin (căruia nu i le spui, de fapt). Deci dacă află careva ceva cu potențial distrugator de viață, vă absolv de orice obligație morală de a-mi spune. A, dacă simțiti voi nevoia să îmi spuneți sau nu, go for it, dar nu o faceți pentru mine. Eu nu trebuie nici să știu, nici să nu știu. Însă pot să respect și situația în care voi trebuie să spuneți, și cea în care nu.
  • Am observat efortul autoarei de a înghesui în carte toate tipurile de femei la care s-a putut gândi (sau poate sunt copiate din rezultatele vreunul test din Cosmo). Zici că e o carte scrisă de un bărbat, și încă nu unul prea perceptiv.
  • Deși acțiunea e plasată într-un peisaj care ar trebui să te impresioneze, hm, nu te.