Categorie: ganduri neesentiale

De râsul paradisului

Am citit în luna august Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte pe care mi-am luat-o cred de la taraba din parc pentru ca tocmai vazusem un episod din Judging Amy, un serial care mi-a plăcut foarte tare, îl tot văd a tz-șpea oară la TV și visez că atunci când o să fiu mai bătrână, o să fiu ca Maxine (minus kilogramele), deși cred că trebuia s-o iau mai din vreme..

Oricum, e o carte pe care personajul principal, Amy, o recomandă tânărului ei amant care era profesorul de karate al fiică-sii (suna a telenovela, nu?). Deci, am citit cartea, mi-a plăcut oarecum, dar nu am înțeles de ce ai recomanda-o cuiva foarte tânăr? Povestea ca povestea, dar stilul în care e scrisă nu este pentru cei foarte tineri, sau poate am dezvoltat eu o fobie recent. Și m-am tot mirat, și m-am mirat, până am citit o recenzie în care am aflat despre ce este vorba în carte: despre un bărbat căruia îi este teamă de bătrânețe și căruia îi plac femeile mult mai tinere (e singurul de pe planetă, de altfel, cu această slăbiciune bizară). Dintr-o dată mi-a fost clar. Amy vroia ca juvenilul să o citească pentru că spera, într-un moment de prostie temporară, că minunatul de 20+ de ani va citi cartea, va înțelege toate substraturile ascunse și o va asigura că nu este așa. Că ea nu este personajul din carte, că el chiar o iubește și nimeni, niciodată, nu îmbătrânește deloc. O să revin cu alt post când o să mă opresc din râs.

Bun la ce? sau de ce?

Am primit un comentariu la postul precedent și am simțit nevoia să mă apăr. După care m-am răzgândit, pentru că uneori faptul că ne apărăm determină atacul.

Am citit zilele trecute din posturile de mai demult și am constatat că scriam mai bine pe vremuri, când eram mai obosită, mai stresată, cu mai puțin timp. Paradoxal? Nu. La fel de puțin surprinzător ca faptul că oamenii nu își folosesc abilitățile cognitive mai bine când au o perspectivă mai bună a banilor, ci când fac ceva ce îi interesează în sine și ar face același lucru și fără bani. Dacă vreți o detaliere a conceptelor, vedeți aici, pe mine m-a impresionat animația, dintr-o perspectivă profesională mai degrabă decât artistică, a unuia care caută tot timpul imaginea care face cât cele o sută nu de cuvinte ci de pagini de bla bla pe care trebuie să lucrăm. (Disclaimer: în cazul în care sunteți clienți / colaboratori, bla bla nu se referă la materialele voastre, ci la materialele celorlalți clienți / colaboratori.)

Temă de reflecție apropos de autonomia salvatoare: dacă oamenii ar avea libertatea să lucreze în fiecare zi ce doresc, cum doresc și cu cine doresc, dar la anumite intervale ar trebui să arate rezultatele, credeți că rezultatul s-ar multiplica? (E retorică, nu răspundeți, decât cu exemple personale bine documentate).

Da, cred că ar trebui să fim foarte buni la o chestie, măcar la una, chit că aia e că știm să coacem cea mai bună pâine, sau să ne dăm măiastru cu rolele, sau să cântăm la tamburină. Însă dacă vrei să le faci pe toate 3 în același timp, șanse sunt să ne rupem dinții, să ne strepezim urechile și să rămânem și nemâncați.

PS: Indiferent cât de neclară a fost această reluare, promit că nu mai revin asupra ei. Găsesc eu altele.