Bun la ce? sau de ce?

Am primit un comentariu la postul precedent și am simțit nevoia să mă apăr. După care m-am răzgândit, pentru că uneori faptul că ne apărăm determină atacul.

Am citit zilele trecute din posturile de mai demult și am constatat că scriam mai bine pe vremuri, când eram mai obosită, mai stresată, cu mai puțin timp. Paradoxal? Nu. La fel de puțin surprinzător ca faptul că oamenii nu își folosesc abilitățile cognitive mai bine când au o perspectivă mai bună a banilor, ci când fac ceva ce îi interesează în sine și ar face același lucru și fără bani. Dacă vreți o detaliere a conceptelor, vedeți aici, pe mine m-a impresionat animația, dintr-o perspectivă profesională mai degrabă decât artistică, a unuia care caută tot timpul imaginea care face cât cele o sută nu de cuvinte ci de pagini de bla bla pe care trebuie să lucrăm. (Disclaimer: în cazul în care sunteți clienți / colaboratori, bla bla nu se referă la materialele voastre, ci la materialele celorlalți clienți / colaboratori.)

Temă de reflecție apropos de autonomia salvatoare: dacă oamenii ar avea libertatea să lucreze în fiecare zi ce doresc, cum doresc și cu cine doresc, dar la anumite intervale ar trebui să arate rezultatele, credeți că rezultatul s-ar multiplica? (E retorică, nu răspundeți, decât cu exemple personale bine documentate).

Da, cred că ar trebui să fim foarte buni la o chestie, măcar la una, chit că aia e că știm să coacem cea mai bună pâine, sau să ne dăm măiastru cu rolele, sau să cântăm la tamburină. Însă dacă vrei să le faci pe toate 3 în același timp, șanse sunt să ne rupem dinții, să ne strepezim urechile și să rămânem și nemâncați.

PS: Indiferent cât de neclară a fost această reluare, promit că nu mai revin asupra ei. Găsesc eu altele.

În lipsă de posibilități de evadare, e bună și rătăcirea

N-am mai citit. Am încercat Herta Muller și nu m-a prins. După două pagini aveam impresia că citesc extrase romanțioase din oracole. Sunt sigură că nu pentru asta a luat premiul Nobel și că e vina mea, a momentului, a alinierii de stele sau a vecinilor care mă persecută și din toate aceste motive, nu mai pot să citesc. M-am străduit atât de tare cu Entre les murs că până la urmă am reușit să o rătăcesc prin casă. Cartea cu lucrurile importante n-am găsit-o nici până acum, deși m-am prefăcut intens că o caut. Ultima dată când am mers cu metroul am luat cu mine niște nuvele de Boris Vian, pe care am catadicsit să le deschid la nici trei ani după ce le-am cumpărat. N-au mers. Am pe noptieră un teanc de cărți din care am tot citit dar parcă nu-mi vine să scriu despre ele, am impresia că mă spionează cineva, așa-mi trebuie dacă am vrut blog, puteam să scriu într-un fișier care să rămână de-a pururi pe propriul meu calculator. Evident, n-aș mai fi scris chiar nimic.

Și acum am timp. E 1 jumate noaptea, nu am leșinat de oboseală, nu trebuie să mă trezesc la 3, 5 și 7 jumate. Aș putea să citesc, dar mi-a pierit cheful. De unde rezultă clar că pofta de a citi este invers proporțională cu condițiile propice acestei activități. Degeaba visam eu cu ochii deschiși la momentele în care o să am timp..

Dacă nu te constrânge nimic, se cam duce dracului plăcerea evadării..