Copiii învață ce trăiesc, dar adulții trăiesc ceea ce învață?

Răspunsul simplu este că nu. Din păcate, din fericire, ce mai contează.. Cartea mi s-a părut foarte tare, v-am spus că mi-a recomandat-o doctorița care mi-a băgat ace în cap să compenseze lipsa de somn – degeaba, desigur. Cum îi înveți pe copii valorile? Trăindu-le, spune cartea, dar parca i-aș zice, nah, lasă-mă, un ceai de valori nu ai, o poțiune, o alifie, orice? A, nu? Trebuie să mă străduiesc eu? Hm, parcă nu mai e chiar așa de bine..

Să luăm spre exemplu răbdarea. Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea. Așa zice cartea. Eu n-am văzut prea mulți oameni răbdători în jurul meu. Toată lumea vrea ca toate lucrurile să se întâmple acum, ieri, să vină mai repede autobuzul, ora plecării, răspunsurile la întrebări, rezolvările la probleme. Parcă ne grăbim să murim mai repede, pentru că viața e intolerabilă..

Eu încerc să mă tratez cu lalele. Mi-am cumpărat lalele, narcise, zambile, brândușe și niște flori albastre care nu știu cum se cheamă, le-am plantat pe toate în jardinieră pe balcon și mă uit la ele cum cresc, înfloresc, se fac frumoase, apoi se ofilesc și mor. Unele nu au răbdare și se ofilesc înainte. Altele sunt mai curioase.

Cercetând cercetarea cercetașul gândea..

Datorită modului în care s-au aliniat stelele (sau steluțele în jurul capului meu), în ultima vreme mă tot învârt în vecinătăți academice autohtone. Acum de exemplu încerc să scriu un plan pentru o lucrare de master (inițial scrisesem lucrarea, articulat, dar apoi m-am răzgândit, pe aia am scris-o mai demult) și mi-am scrântit deja mințile căutând traducerile acceptate în română ale unor sintagme pe care eu nu le-am experimentat decât în engleză. Asta nu e o problemă în sine. Problema este că tot căutând eu materiale pe net și browsuind cărți prin librării, am ajuns sa mă întreb, cu oarece snobism, recunosc, dacă există vreo cultură serioasă a cercetării socio-umane pe meleagurile astea și dacă da, unde s-a ascuns? Inițial postul ăsta avea un titlu cu Evul Mediu, dar nu vreau sa jignesc pe nimeni, jur. Vreau doar să știu de ce nu suntem și noi în filmul lor. Iar când zic „noi”, e un „noi” metaforico-nostalgic, că eu nu sunt în el.

O să mă întorc acum la cartea mea din care sper să aflu de ce unele maimuțe au rămas prin copaci, iar altele bat la calculator în creierii nopții.