Ușor, ușor

Zic să mă repornesc cu o recenzie ușor de scris. Doamnele de marți, de Monika Peetz, o carte aleasă la club să ne mai relaxăm după lecturi mai provocatoare. Iată cu ce gânduri am rămas de pe urma ei (atenție, spoilere):

  • Nu e de ici de colo să scrii o carte bună. Faptul că autorii talentați fac să pară că și tu ai putea, nu înseamnă că oricine poate. Și vorbesc doar de scriitură, nu de idei sau poveste.
  • Nu rezonez deloc cu o anumită poziție morală foarte prezentă prin filme / seriale / cărți din genul mai ușurel: cineva face o dudă majoră (de genul are o aventură cu soțul prietenei) dar discuția morală se concentrează asupra celor care au subtilizat un jurnal de călătorie ca să vadă de ce se tot rătăcesc. Nu vreau să spun că dacă face cineva o boacănă mare, alea mai mici sunt justificate dar nu sună absurd situația asta: eu ți-am furat toți banii, dar tot eu am o răbufnire morală că tu mi-ai căutat în computer și ai aflat? Din fericire, prin cărțile / filmele bune nu am întâlnit ciudățenii din astea. Sau poate văd eu lucrurile ciudat.
  • In aceeași linie, o altă dilemă morală: dacă afli ceva despre viața unei prietene (de exemplu, că partenerul o înșală), e musai să îi spui și cum reflectă decizia ta relația cu acea persoană (adică dacă îi spui asta înseamnă că ții la ea mai mult decât dacă nu)? Aparent și aici e o dezbatere care mie îmi scapă. Părerea mea este că nu e nicio legătură între cele două. Adică nu ai o datorie morală să spui chestii din astea unui prieten, mai mult decât consideri că ai să le spui unui străin (căruia nu i le spui, de fapt). Deci dacă află careva ceva cu potențial distrugator de viață, vă absolv de orice obligație morală de a-mi spune. A, dacă simțiti voi nevoia să îmi spuneți sau nu, go for it, dar nu o faceți pentru mine. Eu nu trebuie nici să știu, nici să nu știu. Însă pot să respect și situația în care voi trebuie să spuneți, și cea în care nu.
  • Am observat efortul autoarei de a înghesui în carte toate tipurile de femei la care s-a putut gândi (sau poate sunt copiate din rezultatele vreunul test din Cosmo). Zici că e o carte scrisă de un bărbat, și încă nu unul prea perceptiv.
  • Deși acțiunea e plasată într-un peisaj care ar trebui să te impresioneze, hm, nu te.

Despre stil

Lebedele de pe Fifth Avenue a fost cartea din februarie de la club. Ca să fiu mai în temă, am recitit și Mic dejun la Tiffany, despre care am mai scris aici. Ne-am îmbrăcat frumos cu rochii negre și ne-am dus să luăm prânzul ca niște doamne și să dezbatem cartea într-un loc de fițe discrete (adică e foarte scump dar nu te împiedici de vedete). Cartea este despre Truman Capote, grupul lui de muze din înalta societate și cum până la urmă le-a trădat pe toate. Personajele nu m-au convins, nici măcar al lui Capote care mi s-a părut un omuleț patetic și insuportabil. Am căutat filmul (mă rog, sunt două dar eu m-am oprit la unul singur), în speranța că o să văd acolo portretizat geniul lui (pentru că altfel succesul lui monden rămâne un mister pentru mine). Am adormit la film în cinci seri diferite, după aproximativ 10 – 15 min de fiecare dată, deci e clar că nu am găsit ce căutam.

E greu să scrii, asta e concluzia la care ajung din nou și din nou în ultima vreme și nu e doar din cauză că, în ciuda timpului puțin, reușesc să citesc mult mai mult decât scriu. E mai ales din cauză că atunci când citești cărți mai școlărești (cum e asta cu lebedele) în paralel cu scriituri fluide și aparent effortless (cum e a lui Capote) devii conștient că toată lumea scrie dar nu oricine e scriitor. Și mai există și categoria de oameni care știu să scrie dar nu știu ce. Există, am văzut eu. Bloggeri, mai ales. Sunt ca niște cântăreți cu voce minunată, dar care cântă niște cântece obscure. Mă rog, divaghez.

Mi-a făcut plăcere să visez un pic la viața în care ai timp să te machiezi și să te demachiezi de trei ori pe zi și Elisabeth Arden face o formulă special pentru tine. Nu că în carte situația asta ar fi prezentată ca fiind de invidiat. Dimpotrivă, mi s-a părut că perspectiva este subtil judgmental. De fapt asta a fost problema cărții. Că nu uiți că e scrisă de cineva, dar din păcate nu în sensul cel bun, în care vocea autorului e puternică și adaugă dimensiuni, ci în sensul că pare un draft care nu fost suficient revizuit. Apropo de asta, dar înainte o paranteză: mi-am comandat și alte cărți de Capote și mi-am propus să citesc și cartea prietenei lui, Nelle Harper Lee. Revenind: Harper Lee a scris o singură carte, cu care editoarea ei a chinuit-o cred ani de zile în care a pus-o să o rescrie până a ieșit o capodoperă. E clar că editorii din zilele noastre nu au procedura asta în manual.