O altă carte a lui Schmitt care nu a fost tradusă la noi, Madame Pylinska et le secret de Chopin, pare a fi o poveste autobiografică. Pe scurt, arta, sau o anumită parte a ei, nu îți este accesibilă decât dacă ai învățat, mai întâi, să trăiești. Asta mă face să mă gândesc la un articol pe care l-am citit mai demult, despre copiii „minune” care cântă operă (nu la operă, desigur, ci pe scenele concursurilor de talente). Printre multe argumente tehnice, autorul explica faptul că este imposibil pentru un copil să înțeleagă ceea ce cântă. Chiar dacă sunetele se produc, interpretarea nu poate avea nimic personal, în afară de o completă ignoranță asupra experienței cântate. Poate așa se explică și cum de am început să apreciez opera abia la maturitate. Parțial, este o chestiune de răbdare, dar în principal este vorba despre o mult mai largă înțelegere a lucrurilor. Cred că am ajuns în punctul în care pot să spun că nu regret anii tinereții. Mă bucur că au fost, i-am umplut de tot felul de experiențe interesante, am făcut o mulțime de bălării și, după cum umbla o glumă, bine că nu era internet pe atunci, că le puteai face în privat și apoi uita de ele. Poate că experiențele prezentului nu sunt la fel de aventuroase, dar eu mă bucur de propria mea companie mult mai mult acum. Iar dacă am și o carte, chiar nu mai am nevoie de nimic.