Arta (și piața) conversației

Rue des boutiques obscures – Patrick Modiano

Am citit la club Petit bijou și am vrut să mai încerc și alte cărți ale lui Modiano. Și aceasta e tot despre memorie. Protagonistul e un tip care a trăit zece ani fără să știe cine e și când are timp într-un final, așa cum noi ceilalți ne-am apuca să renovăm baia, el pornește să descopere cine este.

În aventura asta detectivistică abordează o sumedenie de necunoscuți, care îl invită în casele lor, îi încredințează cutii de biscuiți pline de fotografii și în general nu se tem deloc că ar putea fi un psihopat care să-i hăcuiască sau, mai rău, vreun plictisitor care să le răpească din programul lor valoros de Netflix sau mindless browsing.

Așa că o să zic pas ocaziei de a medita asupra misterelor memoriei și identității noastre și o să meditez, mai ieftin, asupra ușurinţei cu care puteai să socializezi cu alți oameni. Lumea pare că era mai puțin suspicioasă. Acum poți petrece o grămadă de timp în proximitatea altora și să nu interacționezi cu ei deloc (sau să interacționezi negativ, din seria „E strada lu’ tac’tu?”). În afară de motivele pe care le-am dezbătut live și nu le mai repet, poate că nici calitatea conversației nu te face sa dorești să intri în vorbă cu necunoscuți. De obicei ai de ales între plângeri despre cat de prost merg lucrurile, injurii la adresa politicienilor sau auto-promovare deșănțată. Câteodată se întâmplă să ai câte o frântură de conversație umană cu indivizi pe care nu îi cunoști, când cumperi ceva de obicei, pentru că atunci ai un motiv legitim de a intra în vorbă. De fapt pare că e una din puținele circumstanțe care au șansa de a-ți aduce un dram de interacțiune normală cu oameni necunoscuți. Ne-am scos, ne-a salvat capitalismul și aici.

Gata mestecată

Cred că sunt oarecum contra curentului când spun că nu mi-a plăcut Scandalul. Deși am citit-o rapid, am și râs (de trei ori) si am și plâns (o grămadă), nu mi-a plăcut. Mi se pare un ghiveci cu de toate, toate clișeele, toate locurile comune ale vieții moderne sunt înghesuite acolo. Nu zic care, să nu dau cu spoilere, dar toate.

Apoi nu-mi plac cărțile în care autorul îți spune el, mură-n gură, cum se simt personajele și cine sunt ele. Chiar dacă multora Backman le da un backstory, asta nu le face mai autentice. De fapt, este un fel de studiu sociologic în care personajele sunt arhetipuri, situațiile la fel, gâlgâie de învățăminte, toate complet explicite, nu este nimic lăsat imaginației. Îmi dau seama că asta cu studiul sociologic nu e o invenție așa de originală, Parinoush Saniee a scris și ea, dar parcă acolo am avut senzația că există un roman dincolo de arhetipuri. Sau poate era doar efectul noutății și al lipsei mele de familiaritate cu istoria și cultura iraniene. Aici nici asta nu prea e, lipsește și elementul cultural. Dacă schimbăm un pic numele, ar putea să se întâmple la fel de bine în Canada sau în nordul SUA. Ar merge ca film cartea asta, nu simt că s-ar pierde nicio profunzime, nu e din cele cărora filmul, oricât ar fi de bun, nu le poate face dreptate. Ba în acest caz, ar câștiga maxim cu peisajele potrivite și cu filmări din meciurile de hochei cu care noi aștia cu iarna-ntr-o joi nu suntem așa de prieteni ca să ni le închipuim doar din vorbe.

Una peste alta, cred că o să citesc și continuarea, mai am câteva de el (inclusiv Bunica.. începută) dar nu am așteptări mai sus de serialele de spălat creierii de pe Netflix.