Am citit la club Petit bijou și am vrut să mai încerc și alte cărți ale lui Modiano. Și aceasta e tot despre memorie. Protagonistul e un tip care a trăit zece ani fără să știe cine e și când are timp într-un final, așa cum noi ceilalți ne-am apuca să renovăm baia, el pornește să descopere cine este.
În aventura asta detectivistică abordează o sumedenie de necunoscuți, care îl invită în casele lor, îi încredințează cutii de biscuiți pline de fotografii și în general nu se tem deloc că ar putea fi un psihopat care să-i hăcuiască sau, mai rău, vreun plictisitor care să le răpească din programul lor valoros de Netflix sau mindless browsing.
Așa că o să zic pas ocaziei de a medita asupra misterelor memoriei și identității noastre și o să meditez, mai ieftin, asupra ușurinţei cu care puteai să socializezi cu alți oameni. Lumea pare că era mai puțin suspicioasă. Acum poți petrece o grămadă de timp în proximitatea altora și să nu interacționezi cu ei deloc (sau să interacționezi negativ, din seria „E strada lu’ tac’tu?”). În afară de motivele pe care le-am dezbătut live și nu le mai repet, poate că nici calitatea conversației nu te face sa dorești să intri în vorbă cu necunoscuți. De obicei ai de ales între plângeri despre cat de prost merg lucrurile, injurii la adresa politicienilor sau auto-promovare deșănțată. Câteodată se întâmplă să ai câte o frântură de conversație umană cu indivizi pe care nu îi cunoști, când cumperi ceva de obicei, pentru că atunci ai un motiv legitim de a intra în vorbă. De fapt pare că e una din puținele circumstanțe care au șansa de a-ți aduce un dram de interacțiune normală cu oameni necunoscuți. Ne-am scos, ne-a salvat capitalismul și aici.
