Autor: Ioana Hartescu

Gânduri

A privi și a vedea, de Alain de Botton, este o carte mică și subțire, pe care o țineam în rucsacul de laptop fix din acest motiv. Nu era în lista de vacanță, dar era în rucsac, așa că am citit-o. Conține câteva eseuri despre lucruri esențiale cum ar fi plictiseala, grădina zoologică și bărbații celibatari (jur că oricare trei lucruri aș fi ales din cuprins, ar fi devenit evidentă o legătură plină de semnificații intre ele).

Apoi am petrecut o vreme uitându-mă la tablourile lui Edward Hopper. Nu e foarte la modă să te angajezi în activități contemplative. Privim ca să alegem, rapid, ce ne place, ce ne susține argumentele, ce ne face să arătăm mai frumoși și mai plini de succes. În mare parte din discuțiile pe care le avem cineva trebuie să aibă dreptate, dacă se poate rapid, sau cineva trebuie să NU aibă dreptate, nu putem, pur și simplu, să explorăm niște idei, să vedem cum ar arăta dacă am pune lumina pe ele din colțul ăsta.. dar dacă am muta-o aici? Câteodată nu avem timp, și o să revin la chestiunea asta, dar câteodată avem timp, dar nu știm să o facem, pare că nu e ceva demn de noi, care e musai să fim decisivi și să avem dreptate rapid.

Sfârșitul iluziilor

Am primit Eugenia, de Lionel Duroy, de la o prietenă care a citit-o la mare în același timp cu mine și așa mi-am închipuit că suntem în concediu împreună așa cum ne-am fi dorit dar a ieșit altfel.

Este o carte despre al doilea război mondial, pornind de la (sau încorporând) memoriile lui Mihail Sebastian. Eugenia nu este un personaj real, de altfel numele ei este complet neîntâmplător, sunt convinsă.

Una din temele centrale ale romanului, care încearcă să păstreze o anumită neutralitate, este persecuția și eliminarea evreilor în acea perioadă în România, cu focus pe pogromul de la Iași. Scenele descrise în carte sunt atroce (nu descrierea le face așa, ele sunt așa) dar culmea, deși subiectul cărții te poate aduce la disperare în privința umanității și consecvenței morale a nației noastre, eu una cred că am simțit pentru prima oară ceea ce citisem doar că ar trebui să se întâmple atunci când studiezi istoria: și anume, m-am simțit ușurată. Se vede treaba că vremurile pe care le trăim nu sunt cele mai confuze și corupte, lucrurile au stat mult mai rău din motive care cu greu pot fi explicate sau justificate (și vor mai sta cu siguranță și mai rău într-un viitor), nu o luăm în jos, o luăm și noi pe unde putem, nu ne merge excelent dar nici cel mai prost. Adica nu e nicio speranță de care să te apuci. Niciun ideal, nicio măreție. Uf, a fost greu și a durat multe zeci de ani dar iată că într-un final s-a așezat în mine această înțelegere. Suntem o salcie bătută de vânturi și din păcate, suntem la intersecția multor vânturi. Nu că ar fi o justificare, nici nu contează până la urmă. Contează ce fac eu, desigur, ce face fiecare dintre noi, dar nu există vreun destin măreț de împlinit, suntem o nație normală, cu ceva ghinion, cu ceva orgolii, da, în bula noastră nu suntem nici cel mai înalți, nici cei mai deștepți, nici cei mai nimic. Gata, m-am liniștit.

PS: Recomand Eugenia; urmează (în aceeași lume istorică) cele două ale Tatianei Niculescu pe care mi le-am luat recent: cea despre Nae Ionescu și cea despre Corneliu Zelea Codreanu. Și să-l recitesc pe Mihail Sebastian.