Când nu am stare dar vreau totuși să citesc, îmi iau câte o carte de povestiri scurte, întotdeauna se găsește câte una necitită în bibliotecă. De data asta – Nocturne. Cinci povestiri scurte despre muzică și amurg de Kazuo Ishiguro.
Primul lucru pe care aș vrea să-l spun despre carte este că nu am recunoscut stilul. Poate am citit eu Ishiguro acum prea multă vreme, dar, citind-o, m-am întrebat dacă aș fi recunoscut autorul fără să văd coperta, cum pe vremuri recunoșteam o formație numai din primele acorduri ale unei melodii noi, înainte să intre vocea. Ei bine, n-a fost cazul aici, chiar m-a intrigat chestia asta și mi-am propus să mai citesc și altele chiar acum, cât îmi mai amintesc. Mai am pe acasă, cred, Uriașul îngropat și Pe când eram orfani.
Al doilea lucru este că ajută să citești cartea ascultând melodiile care apar în carte, așa că am făcut un playlist (cu plăcere!) aici.
Povestirile explorează durerile și plăcerile artei și echilibrul precar dintre unele și altele. Dacă e ceva ce mă oripilează profund și în cărți și pe ecran, e să mă atașez de un personaj iar apoi personajul respectiv să se pună singur în situații penibile, iar cartea asta are plenty of that, însă nu în stilul caricatural pe care îl găsești în special în sitcom-uri, unde e musai să râzi când altcineva mușcă pământul. Chiar dacă sunt scurte și stilul e jurnalistic (deși jurnalistic nu mai înseamnă deloc ce însemna pe vremuri – neutru, factual – ba în zilele noastre e chiar opusul) te trezești că personajele au atâta substanță că pare că povestirea e doar o fereastră mică în viața lor, care se desfășoară în moduri nebănuite și după aceea.
Am mai găsit o povestire publicată în New Yorker, aici.
