Altă carte citită în vacanță, El Camino, Drumul către mine însămi, este un jurnal de călătorie al autoarei, Silvia Soescu, care a parcurs El Camino de Santiago (Drumul Sfântului Iacob) și a notat lecțiile învățate în cele șase săptămâni de mers pe jos. E o carte plăcută, are și poze, este foarte factuală în privința detaliilor drumului și foarte directă în privința lecțiilor. Nu-mi amintesc să fi fost atât de limpede la minte la 27 de ani (vârsta la care a făcut drumul), dar rezonez cu dorința ei de a o lua la sănătoasa, ceea ce am făcut și eu. Din păcate, călătoria mea nu mi-a livrat niște revelații atât de clare, ba chiar m-a lăsat mai în ceață decât eram, iar lucrurile care mi s-au părut atunci clare, s-au dovedit mai târziu a nu fi niște idei excelente. Mă rog, fiecare cu călătoria lui, dar da, mi-aș fi dorit atâta focus și limpezime.
Am mai citit o carte despre drumul ăsta – un roman, nu un jurnal, aici. Ce e amuzant este că adusesem Doamnele de marți să o citească mama, iar ea mi-a dat să citesc El Camino, pe care a primit-o de la o rudă a autoarei (sincronicitate, nu?). Spre deosebire de Doamnele de marți, cartea asta chiar m-a făcut să-mi doresc să fiu pe drum, în peisaj, și nu neapărat pentru că are și poze ci pentru că simți că autoarea s-a bucurat de drum, s-a bucurat de mersul în natură, de schimbarea reliefului, a vremii, de relația pe care o ai cu drumul în sine, cu mediul natural, nu doar cu oamenii de pe el. Chiar m-a făcut să-mi doresc să fiu acolo. Ceva nou de pus pe bucket list.
