Câteodată mi se pare că nu mai există surprize pe lumea asta. Se întâmplă aceleași și aceleași lucruri, nu neapărat predictibil la nivel individual, dar predictibil în schema generală a lucrurilor, cam ca vremea, așa. O să plouă cu siguranță săptămâna viitoare, dar întrebarea dacă marți la 12 va ploua sau nu are legătură mai mult cu nevoia noastră de a ne planifica zilele decât cu capacitatea meteorologilor de a prezice vremea la minut. De fapt, nu „surprize” e cuvântul corect, ci poate coincidențe.. sau înlănțuiri de evenimente aparent nesemnificative dar care te trimit pe o traiectorie un pic diferită, un grad mai încolo sau mai încoace și ajungi pe altă planetă, cum zicea fie autoarea cărții ăsteia, fie altcineva, nu-mi mai amintesc exact, dar oricum cineva relevant în context. Dar uite că nu am dreptate, dacă deschizi ochii și urechile, există..
Am ajuns de la o carte a lui Brene Brown la această carte, Cum să eliberezi artistul din tine (Artist’s Way) de Julia Cameron, care este de fapt un program de 12 săptămâni care te poate ajuta cu ce vrei tu, nu doar cu arta, dar eu am luat-o așa, literal. Pentru că, separat, o serie de întâlniri cu cineva m-a împins să explorez zona asta, a creativității de amorul artei, pe care până acum o pusesem deoparte pentru pensie, dar iată că nu e cum plănuiești, e cum e.
Iar apoi, dintr-una într-alta, am ajuns la Big Magic, care în principiu spune unele din aceleași lucruri dar e mai din zilele noastre, mai puțin cu Dumnezeu (dar tot pe acolo, doar că mai acceptabilă pentru mai mulți contemporani) și, nu lipsit de importanță, nu suferă de o traducere proastă (pentru că nu costa așa de mult în original ca Artist’s Way).
Cred că am ajuns la vârsta aia la care încep să mă întorc pe spirală și să înțeleg lucruri pe care am crezut că le-am înțeles mai demult, că doar eram deșteaptă, lucruri despre mine și despre viață, dar de fapt de abia acum încep să însemne ceva sau poate, cine știe, o să le mai descopăr o dată și peste două zeci de ani și de abia atunci o să pricep despre ce era vorba cu adevărat. Dar așa, foarte concret, m-am apucat să experimentez cu culori și forme și tot felul de idei pe care nu le mai arhivez pentru bătrânețe, le las să se coacă acum, că o să am tot timpul din lume să vină și altele.
Ca un side note, vorbește Liz Gilbert în cartea asta de romanul ei (nenăscut) cu Amazonul, pe care l-a scris Ann Patchett până la urmă. L-am citit și pe ăsta, uite aici, dar cred că ideea a oscilat așa un pic, a așteptat să vadă dacă mai e sau nu mai e iubită și apoi, reluctantly, s-a dus la altcineva. Cam cum ne spunea profa de mate în liceu (și mi se părea cam fără noimă așa, pentru orgoliul meu) să nu ne amărâm dacă nu știm să rezolvăm o problemă, că nu rămâne problema nerezolvată, se găsește cineva și pentru ea.
