Timp de doua saptamani m-am straduit sa citesc cartea lui Ernesto Sabato, Despre eroi si morminte. M-am straduit in speranta ca pana la final se va dovedi ca a avut un sens. M-am inselat. Este o carte urata. Nu proasta, ci urata. Nu am inteles de ce a trebuit sa o scrie.
Unicul moment de neincrancenare din carte, in care chiar am ras, a fost cel in care unul din personaje explica viziunea lui despre Elvetia, aceasta tara in care gospodinele se trezesc in fiecare dimineata si matura strazile, dupa care arunca gunoiul in Italia. Banuiesc ca este necesar ca unii ca fie murdari ca altii sa fie curati. Elvetia este tara care si-a ratat unica sansa la o mare tragedie nationala in momentul in care Wilhelm Tell a nimerit marul. (Argentina, in schimb, pare a nu fi ratat nici o ocazie.) Gluma asta este atat de stinghera in carte precum ar fi un martian la coada la branza.
Nu cred ca o sa mai citesc nimic de Ernesto Sabato si regret ca nu s-a tinut de prima lui vocatie, aceea de fizician. Asa, ar fi fost un necunoscut. Si, in afara de el, toata lumea ar fi fost mai fericita.
Am aflat de pe Wikipedia, aceasta sursa a tuturor cunostintelor, ca romanele lui au fost laudate de Camus si Graham Greene, ambii niste autori care imi plac atat de mult, ca nu voi pastra resentimente pentru ei pe tema asta. Dar mi se pare mai plauzibil faptul ca l-au laudat asa cum lauzi pe cineva care incearca sa fie ca tine, dar nu este.
Data viitoare cand vreau sa citesc un roman horror, o sa iau un Stephen King. Macar aia arata de la o posta a fictiune.
Ieri am citit Minciuni pe canapea, a doua carte a lui Irvin D. Yalom, pe care, cu o întârziere de numai vreo 13 ani, Humanitas s-a decis recent să o publice. Am citit prima lui carte, Plânsul lui Nietzsche, când eram în liceu, şi a fost prima mea întâlnire cu psihanaliza. De această a doua carte am aflat dintr-un review publicat în 
