Autor: Ioana Hartescu

Scurt update (mă rog, n-a ieșit prea scurt până la urmă)

Așa, foarte pe scurt. După ce am citit R O-B, m-am apucat să citesc Anglia, Anglia de Julian Barnes.

Recunosc ca nu auzisem de el, am cumparat cartea pentru că era 10 lei la tarabă în parcul IOR. Nu am terminat-o încă, dar e interesantă, deși pe alocuri un picuț greoaie, cam ca plăcinta cu carte tocată garnisită cu fasole și piure de cartofi. Este descrisă ca fiind „o strălucită fantezie swiftiană” (coperta 4, mi-e lene să mă uit cine a zis). Problema mea e că eu nu am citit Gulliver ca pe o strălucită fantezie, ci ca pe o carte pentru copii (copil fiind la vremea aceea). Ulterior, am aflat că era mai mult decât atât, așa că ar fi cazul să o recitesc. Cât despre satiră la adresa Angliei, înclin să cred că Terry Pratchett face o treabă mai bună. Cu toate astea, o să am o opinie și despre această carte (cum altfel?) dar după ce o termin.

Motivul pentru care nu am terminat-o este că m-am apucat de alta despre crescut copii, și anume Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor.

Am priceput de aici, printre altele, cum se formează conștiința (explicat for dummies, bănuiesc) dar orișicât util. Îmi spunea cineva că există o grămadă de teorii despre crescut copii, unele sunt la modă azi și mâine o să fie o prostie, altele au fost controversate din prima, oricum toate trec. Concluzia firească ar fi să faci cum te taie capul și să nu ți-l bați cu teoriile altora. Nu sunt de acord cu această viziune. Era o vreme când oamenii credeau că pământul e plat și susținut de niște broaște țestoase dar asta nu ne-a împiedicat să ajungem până la a avea tot felul de școli specializate de științe de ajung acum specialistul în cuie și cel în ciocane să se întâlnească numai la conferințe. (hm, cred că am divagat înspre alt subiecțel care mi se învârte în cap..). Revenind la oile noastre. Dacă ajungi să studiezi un domeniu, începi să judeci singur ce teorii sunt bune sunt folositoare. Sigur, asta poți face și fără să ai habar de nimic dar desigur rezultatul va fi bazat pe cu totul alte criterii.

In afară de asta, trebuie să recunosc că fie-mea, după ce mi-a arătat ca televizorul meu are niște butoane utile și pe spate și pot vedea ora pe mobil fără să îl deblochez, mi-a găsit spontan o carte pe care o caut în locul greșit de un an întreg. După ce isprăvesc ce am început, îi vine și ei rândul:

Și căutând poza pe net, am dat de un blog de filme, care scrie despre filmul aferent cărții, pe care nu l-am văzut încă, și despre An Education, un film pe care întâmplător l-am văzut zilele trecute și mi s-a părut absolut minunat, genul de film în care actorii celebri joacă roluri secundare, iar cele principale sunt jucate de necunoscuți, iar după ce l-ai văzut te întrebi cu toată sinceritate de ce, dar de ce, te-ai mai uita vreodată în viața ta la vreun film american.

Unde sunt mătușile de altădată?

În parcul IOR e un târg care părea că ține doar un weekend dar iată că au trecut săptămânile și nu s-a mai mișcat de acolo. Printre chicioșeniile de sezon și cârnați de casă e și o tarabă cu cărți, de la care într-o seară m-am îmbogățit cu cea din imagine, și anume Bărbații sunt niște porci, de Rodica Ojog-Brașoveanu, cu care am petrecut în trecut oarece momente drăguțe. Nu mi-am luat cartea pentru că aș fi din cele care cred că bărbații sunt niște porci, ci pentru că am crezut că e funny (unele din cărțile ei sunt, deși nu ăsta este scopul principal) și vroiam să profit de euforia celor două biciclete și să bat fierul cât e cald, mai ales dacă motivul căldurii nu sunt cele 50 de grade de afară și, la 10 secunde după ce ai oprit AC, și dinăuntru. De altfel, dacă pe Jerome K. Jerome l-aș fi recomandat pentru un premiu pentru nețărmurită imaginație în inventarea titlurilor, pot spune că acest titlu are puțină (sau deloc) legătură cu ce se află între coperți. Am citit o serie de întâmplări cu amor și pungășii, dar mai ales cu străinătățuri, mătuși bogate și țoale din neckerman. Asupra acestui subiect am de gând să stărui, pentru că trăiesc un (alt) moment intens de disonanță cognitivă.

Poveștile din carte mi-au amintit de Ileana Vulpescu și cărțile ei, atâta că aici nu avem mai nici un personaj pozitiv cocoțat pe soclu, personajele sunt mai în tonuri de gri. Cu toate astea, atmosfera cărții pare veche și pe alocuri desuetă, dintr-o lume pe care nu o recunosc deloc, pentru că nu era așa în preajma revoluției.

Am trăit și eu pe vremuri. Aveam 12 ani la revoluție sau ce-o fi fost, dar eram ceea ce se poate numi un copil atent și conștient pe ce lume e, așa că îmi amintesc o căruță de chestii. Nu locuiam în București, ci în Constanța. Dacă exista vreo diferență culturală între aceste orașe, eu nu am simțit-o, am fost în București imediat ca acasă, ceea ce nu mi s-a întâmplat prin alte părți din țară. Înainte de asta am locuit în Brăila, mare diferență de mediu, lumea mai liniștită, mai așezată și mai citită. În Constanța eram prietenă cu copii de diverse persoane active politic si / sau directori de diverse institutii cheie. In Braila colegii imi erau mai degraba din familii de chirurgul X, pianistul Y, etc. Ca sa zic asa, am vazut oameni din amandoua lumile. Si pot sa zic, cu maxima sinceritate:

  • Nu, lumea buna nu dadea baluri mascate.
  • Nu, oamenii nu aveau in mod curent cate o matusa batrana care le lasa un apartament micut dar cochet in Bucuresti. Asta se intampla doar moldovenilor adevarati si am dovezi in acest sens.
  • Nu, lumea buna nu isi impana frazele cu expresii frantuzesti pe care nici profu meu de franceza din liceu (care stia ce vorbeste) nu le-ar fi inteles.
  • Nu, femeile nu aveau neaparat o prietena plecata in strainatate care le trimitea regulat lagerfeldele iesite din uz.

In schimb, toti acesti oameni locuiau la bloc, in apartamente asemanatoare cu cel in care stateam si eu, se stingea si la ei lumina cand se lua pe partea aia de strada, avantajul lor vestimentar consta intr-un training cu imprimeu cauciucat de la shop, purtau si ei blugii pana se rupeau de tot (drept e ca altii nu ii aveau deloc), aveau o biblioteca cu carti ce serveau si la altceva decat la adunat praful si una peste alta aratau a oameni normali, atata ca de la ei se tragea firul de la video si puiu si cascavalu pentru sindrofii ii costa un singur telefon (de care nu i-am vazut sa abuzeze, ca le-am vizitat frigiderul si intre aniversari), nu doua zile de sunat ocupat la casa de comenzi.

Asa ca nu inteleg despre ce e vorba in cartea asta..  Oare am trait si eu in lumea asta si nu m-am prins? Sau lumea asta exista undeva intr-un miez de Bucuresti pe care eu nu l-am vazut deloc?..