Până să mă hotărăsc ce mai citesc, am citit cartea asta, Cavalerul inexistent, de Italo Calvino, pe care am cumpărat-o weekendul trecut de la o tarabă din parcul IOR.
E o carte pe care o poți citi într-o oră, două, dar te poți gândi la ea o viață întreagă. Sunt atâția oamenii care, deși trăiesc, se mișcă, vorbesc, mănâncă și fac cumpărături, nu prea își bat capul să existe. Câteodată am fost și eu printre ei. Cartea le are pe toate: cineva care nu este, dar există doar prin voința lui, cineva care este, dar până la a exista, nici nu știe că este, cineva care vrea să fie altcineva, cineva care nu știe cine este și vrea să afle ca să poată exista și o oștire întreagă de oameni care sunt, dar nu prea există.
Întotdeauna am crezut că voința e foarte importantă. Câteodată însă am confundat voința de a exista tu, cu voința de a face ca alte lucruri sau alți oameni să existe. Sigur că e important să atingi obiective, să creezi lucruri, să-i ajuți pe alții să fie sau să existe, dar toate astea nu ajută la nimic dacă le folosești ca un pretext să uiți că până la urmă cea mai importantă creație a ta ești tu.
