Ca să nu se piardă elanul patriotic, zic să mă dezmorțesc povestind despre ce am mai citit în ultima vreme.
Pentru că memoria mea nu mă ține nici de ieri până azi, darămite de acum aproape 9 ani, m-am aruncat din nou în literatura de parenting, ca să beneficieze și copilul nr. 2 de înțelepciunea altora, nu doar de a maică-sii.
Așa că am ajuns la această carte, Cum să ne păstrăm copiii aproape – De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii, cu ajutorul unei prietene și tovarășe de nopți nedormite, dinți și diversificări. De atunci, tot încerc să conving lumea în stânga și în dreapta să o citească, să am și eu cu cine să o dezbat. Desigur, în acest moment mi-a mai rămas doar o idee generală despre carte, așa că dacă vă băgați la dezbatere, vă rog să nu mă surprindeți, memoria mea chiar este atât de proastă.
Ideea generală de care spuneam este că autorul (chiar dacă sunt doi, al doilea e mai mult într-un supporting role) susține (cu argumente) faptul că prieteniile copilului cu alți copii sunt nocive. Da, chiar și cea cu fetița care își face temele, chiar și cea cu băiatul cu bunic pensionar care îi ia pe amândoi de la școală și îi ține până vii tu, chiar și cea cu gașca populară din clasă, toate, toate. Sună extremist, ziceți, sărind din scaun? Ok, poate cea cu copilul care își face temele, citește cărți, nu înjură de față cu tine și nu-ți scorburește în frigider fără să ceară voie nu e chiar nocivă, în orice caz nu tot timpul. Nu vreau să fac o recenzie a cărții, dar părerea mea este că putem găsi mai mult adevăr în ea decât ne închipuim înainte de a o citi. Sigur că o mare parte din poveste ține de onestitatea noastră față de noi. Adică, să fim serioși, nu ducem copilul la grădi să „socializeze” (ceea ce oricum nu face mai mult ca acasă, afară de cazul în care acasă îl ținem singur în cameră tot timpul – caz în care da, duceți-l la grădi!), ci pentru că mami trebuie să meargă și ea la muncă pentru că înnebunește acasă și / sau avem rate de plătit. Nu înscriem copilul în pruncie la sporturi ca să învețe spiritul de echipă ci ca să obosească și să doarmă mai mult de 20 de minute legat fără ca să avem și noi nevoie să facem la fel, etc, etc.
Citesc acum o carte care se cheamă Confesiunile unei mame imperfecte, care spune că dacă ai impresia că ai copii bine crescuți și nu ți-a trecut nicio clipă prin cap să-i arunci pe geam în procesul de a-i face așa (cu alte cuvinte, ți-a fost relativ ușor), nu e pentru că ai tu vreo abilitate specială de educator care celorlalți ne scapă, ci e pentru că, pur și simplu, copiii tăi au fost modelul ușor de crescut, iar pentru asta nu ai niciun merit.
****************
Recitind ce am scris mai sus, realizez că nu e cea mai bună strategie de comeback, dar până acum aluziile subtile și rugămințile prietenești nu au ajutat la nimic. Vreau și eu să dezbat cartea asta cu cineva!
Cartescu 
Felicitari ca reusesti sa mai citesti 🙂
Din „Confesiunile unei mame imperfecte” am citit jumatate si mi-a placut mult Nu-mi amintesc sa fi gasit ideea ca noi, parintii, nu avem niciun merit in cresterea copiilor. Poate ca apare in jumatatea pe care nu am citit-o sau poate nu-mi amintesc. In orice caz, eu cred ca si noi ca parinti avem niste „merite”. E adevarat ca sunt anumite aspecte care tin de mostenirea genetica, cum ar fi temperamentul si aici, parintii nu pot schimba/ influenta prea mult copilul. Dar in rest, daca un parinte este ok cu el, cu relatiile si cu viata lui, are sanse mari sa aiba un copil cu un start bun in viata.
Pe cealalta carte nu am citit-o. Cred ca prieteniile dintre copii au si ele importanta lor. Copiii invata din relatiile cu prietenii reciprocitatea, pe care nu o poate invata in aceea si forma din relatia cu parintii. In mare parte, relatia cu parintii este unilaterala, cel mai mult vine dinspre parinte spre copil. De ex, eu imi amintesc cu mare drag cand ma jucam cu prietena mea din copilarie cu papusile. Amintirile astea au ramas atat de vii, incat jur ca s-au intamplat ieri. E adevarat insa si ca unii copii au prietenii toxice, dar aici cred ca este vorba mai mult de vulnerabilitati pe care le are respectivul copil din relatia cu parintii lui.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bună, Delia! Îmi place să citesc, dar și mai mult îmi place să discut cu alții ceea ce citesc, așa că mulțumesc pentru comentariu! Sunt perfect de acord cu tine: dacă nu ești tu ok cu tine și viața ta, e greu să construiești o relație sănătoasă cu copilul. Acesta este și unul din motivele pentru care mă străduiesc să îmi fac timp să citesc. „Confesiunile unei mame imperfecte” este o carte care merită citită până la final, pentru că ideea de ansamblu, sau cel puțin ideea pe care am păstrat-o eu, este că e necesar să păstrezi o anumită modestie, sau umilință (cu sensul de smerenie) în relația de parenting. Sigur că a fi părinte nu este irelevant, dar nu este nici o relație unidirecțională. Copilul are și el un rol foarte important și deloc pasiv. De altfel, in orice proces de învățare, nu este suficient să existe un învățător, trebuie să existe și cineva care dorește și face eforturi să învețe. Iar această dorință și aceste eforturi, deși pot fi influențate de comportamentul celuilalt, nu pot fi complet determinate. Cât despre rolul părintelui, există indicații (vezi un sumar al studiului aici https://www.psychologytoday.com/blog/abcs-child-psychiatry/201611/parenting-matters-especially-difficult-kids) că el contează mult mai mult pentru copiii dificili (în ambele sensuri) decât pentru ceilalți. De altfel și înțelepciunea pupulară spune că există copii „ușor de crescut”, „care se cresc singuri”, iar asta nu se referă la o atitudine nepăsătoare a părinților, ci la o receptivitate crescută a copiilor, care face lucrurile, well, mai simple. Deseori am întâlnit părinți care se înfoiau în pene de cât sunt ei de minunați și ce treabă bună au făcut, iar copiii lor erau mărturie că nu băteau câmpii, chiar erau bine crescuți. Însă ajunge să ai un copil cu care faci aceleași lucruri minunate, dar rezultatul nu este deloc același, ca să afli că tu ca părinte ești departe de a merge pe apă.
Cât despre cealaltă carte, chiar mi-aș dori mult să o citești, ca să o putem dezbate, pentru că trece dincolo de lucrurile în general acceptate. De exemplu, argumentul că prieteniile toxice sunt cauzate de relațiile imperfecte cu părinții se bazează pe ipoteza că noi părinții suntem singura influență semnificativă din viața copiilor, ceea ce este departe de adevăr, și devine din ce în ce mai puțin adevărată pe măsură ce copilul crește și viața lui se desfășoară în tot mai multe contexte în care noi nu ne aflăm. Tot ce sper este că te-am făcut suficient de curioasă încât să o citești și poate, când mai vii prin București, vom avea ocazia să ne și întâlnim la o discuție și un playdate pentru pitici.
ApreciazăApreciază