Nu prea îmi venea să iau Henry Miller în metrou, așa că am luat cu mine Marea despărțire, de CS Lewis, să fiu în ton cu droaiele de călătoare care studiază viețile sfinților între Titan și Unirii (recunosc, înspre Pipera îndrumările pentru familia creștină și evanghelizările de vară nu sunt chiar așa de populare).
Marea despărțire (The Great Divorce – în original) este o parabolă bine scrisă care vrea să ne arate că nu există jumătăți de măsură, nu se poate și cu dracu-n buzunar, și cu sufletul în rai. Ideile de bază ale cărții nu sunt de contestat, dar m-am simțit detașată de tot contextul creștin în care sunt plasate. Nu am fost niciodată prea imersată în această poveste, pentru că nu m-a imersat nimeni, în afara evenimentelor care tradițional se petrec la biserică deși nu multă lume mai știe de ce. Am constatat cu destulă surprindere (pentru că nu am stat prea des să mă gândesc la asta) că văd ideologia creștină ca pe una din poveștile pe care oamenii și le spun și le cred pentru că îi ajută. Același rol îl joacă în perioada mai recentă toată literatura de psihologie popularizată de self-help. Și când zic „poveste” , nu mă refer neapărat la istoria evenimentelor centrale ale creștinismului (istorie pe care tind să o cred în mare – cu rețineri în ceea ce privește mersul pe apă și miraculoasa generare a peștelui și vinului) ci la întreg sistemul de valori, desigur la nivelul de înțelegere rudimentar pe care îl are o persoană care nu a beneficiat în copilărie de orele de religie de care se bucură acum copiii noștri și nici de vreo bunică ce să-și manifeste sentimentele religioase mai complex decât cu un calendar la bucătărie. În caz că ați supraviețuit după fraza anterioară, pe care chiar și eu am recitit-o de două ori ca să-mi dau seama ce am vrut să spun, iată esențialul: nu e prea complicat să combați morala creștină (mai ales că susținătorii ei îți dau frecvent o mână de ajutor), e din ce în ce mai simplu și să o ignori, dar cu ce o înlocuim? Suntem pregătiți să depunem efortul necesar pentru a ne construi un adevărat sistem de valori? Știm măcar ce-i ăla? L-am recunoaște dacă l-am întâlni pe stradă? Și mai am, din experiența recentă: oare oamenii (normali, ăia din jurul meu) au dileme morale? Îi doare stomacul când simt că au făcut o prostie? Au ei vreodată sentimentul că au dat-o în bară față de ei înșiși?
Cartescu 
Hai ca m-ai provocat! 🙂
1. Fraza aia, intr-adevar epica.
2. In privinta sistemului de valori crestine: crestinismul nu a aparut din neant, a preluat unele valori din alte sisteme de credinta si valori umane generale. Nu stiu cine a zis ca problema majora e ca religia in general a confiscat morala si acum o da „bundle”: renuntati la crestinism, renuntati si la valori morale. Ori, eu cred ca nu e asa, poti fi moral si bun si fara o religie. Regula de aur de exemplu (ce tie nu-ti place, altuia nu-i face) exista si la animalele non-umane si bineinteles, exista la multe culturi independente.
Deci nu mi-as face probleme cu inlocuirea sistemului de valori crestin.
Atat, ca am dead-line-uri! 🙂
ApreciazăApreciază
Evident, ai dreptate! Pare că dacă renunți la un sistem complicat (și creștinismul este unul, dacă nu navighezi doar pe la suprafața lui), trebuie să-l înlocuiești tot cu ceva complicat, dar nu e deloc așa. Avem tot interesul să simplificăm lucrurile și să mergem mai către esența lor.
ApreciazăApreciază