Cronica ideilor tulburătoare este o colecție de mini-eseuri care fac ceea ce promit, adică te pun pe gânduri. Cum ar fi, ne întreabă autorul, să deschidem televizorul și crainicul să ne spună că azi nu s-a întâmplat nimic vrednic să ne răpească jumătatea de oră pe care am putea să o petrecem cu copiii, plimbându-ne prin parc, sau citind o carte? Pe mine m-a șocat ideea că a existat un timp în care acest lucru se întâmpla cu adevărat și era spus cu toată seriozitatea. Și nu din cauză că se întâmplau în lume mai puține lucruri decât acum, ci din cauză că noțiunea de „știre” avea alt sens. Astăzi sunt știri non-stop, pe multiple canale, și totuși nu știm mai nimic. Poate că de fapt vrem doar să ne închipuim că știm, că suntem la curent, sau, și mai grav, ideea de știre s-a golit complet de conținut. Poate ce vrem este să fim un pic zguduiți de 10 morți, 4 accidente grave și câteva spintecări, ca să ne simțim liniștiți că încă suntem oameni, avem sentimente și ne pasă de ceilalți (desigur, fără implicații, că nu știu pe nimeni care să fi dus portocale la spital unui om numai pentru că l-a văzut la știri cu mațele pe afară). Și asta în timp ce nu prea avem timp să ne vedem prietenii, cu familia ne adunăm din paști în paști, iar atunci când ne adunăm discutăm și cu unii și cu alții aceleași banalități pe care le-am discutat și ultima dată când ne-am văzut, probabil acum șase luni. Ce-ai mai făcut? – mă întreabă cineva cu care nu m-am mai văzut de nu știu când. Mă gândesc: oare ce să-i povestesc? Ce realizări minunate am mai avut? Ce supărări m-au făcut să trec cu mașina pe roșu la semafor? Ce mai face copilul? (da, unii oameni când întreabă ce ai mai făcut nu doresc câtuși de puțin să afle ce ai făcut tu, de fapt se referă la copil) Varianta scurtă (și incompletă, seacă și necredibilă)? Varianta lungă (și plictisitoare și generatoare de vinovății că m-au lăsat baltă atâta vreme)? Așa că răspund convenabil: Mai nimic. Aceleași lucruri. Astăzi nu sunt știri.
Cartescu 
Buna, Ioana! O mica intrebare, cu suzele de rigoare ca nu am citit postarile tale intr-atat incat sa-mi pot raspunde singura, la un moment dat: ai citit Jurnalul Fericirii de N.Steinhardt? Daca da, care au fost impresiile? Pentru mine a fost o carte de referinta, o iubesc. Am vazut mai tarziu, intr-un ziar, marturia unui fost gardian, sau tortionar, nu mai stiu, din inchisorile comuniste, care a citit aceasta carte, si l-a cutremurat. I-a fost rusine de mandria pe care o simtea cand vedea teroarea inspirata de el detinutilor. Dupa cum s-a intamplat cu acel om, si pe mine aceasta carte m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Prefer ca Biblia sa fie cartea cea mai importanta pentru mine, iar cu ea nu termini niciodata de studiat, dar mai citesc si alte carti, ocazional. Scriai la un moment dat, in cele 30 de lucruri adevarate pe care trebuie sa le stii, „Indrazneste, si forte nebanuite iti vor veni in ajutor”. Parerea mea, atunci cand indraznesti, and you stand up for what is right, in ciuda riscurilor, la serviciu sau altundeva, iti va veni in ajutor o forta extraordinara, si anume Dumnezeu. Atunci cand alegi sa faci ceea ce este corect, El va fi alaturi de tine, poate nu neaparat in felul la care te astepti, dar iti poate depasi asteptarile. Chiar daca nu exact atunci cand ai dori. El poate sa faca mult mai mult decat cerem sau gandim, si poate schimba o situatie radical. Stiu, religia este un subiect tabu, si fiecare are dreptul de a avea propriile convingeri. Salutari, si sper sa imi raspunzi.
ApreciazăApreciază
Nu, n-am citit Jurnalul fericirii, mi-a fost recomandat in nenumarate randuri si a avut soarta tuturor lucrurilor care mi-au fost recomandate prea insistent. Am citit o alta carte despre inchisorile comuniste, din pacate nu imi amintesc cum se chema, iar ideea surprinzatoare (la acea vreme) cu care am ramas in urma ei este ca nu conteaza prea mult circumstantele exterioare, te poti simti oricum, oriunde si poti fi fericit chiar si in inchisoare. Din pacate, de-a lungul timpului, am tot uitat sistematic chestia asta..
ApreciazăApreciază
Pentru mine a fost mai mult o obligatie morala sa citesc Jurnalul Fericirii. Intr-o perioada mai sumbra a vietii mele, am fost in spital, si un coleg care m-a vizitat mi-a adus niste carti sa citesc, de Cioran, Eliade parca, oricum, intre ele si aceasta. Mi-a recomandat-o in special, „vezi ca e deosebita”. N-am citit-o. A venit timpul sa-i inapoiez cartile, i-am multumit…. A trecut ceva timp, dar ramasesem cu un gust amar. Ma simteam vinovata. Colegul meu facuse un gest atat de frumos, si eu…. Peste cam un an cred de cand am inapoiat cartea, am cumparat-o, aparuse pe piata. Ceva mai tarziu, am si citit-o. Pentru mine la vremea aceea a fost destul de greu de citit, are multe referinte la autori de care nu auzisem pana atunci, Steinhardt era un om foarte cultivat. A fost mai multi ani in inchisorile comuniste, alaturi de alti intelectuali. Pentru ca n-au vrut sa-l tradeze pe Noica, au fost inchisi odata cu Noica, dar s-au reintalnit cu el mai tarziu. Motivul acesta exact al detentiei lor l-am aflat mai tarziu, spre rusinea mea, dintr-un articol in EVZ. De acolo am preluat si un mic citat din „Jurnalul Fericirii,” pe care l-am inteles abia atunci, cand am citit articolul:
„De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.”
(pp. 139-141, N. Steinhardt, „Opere, 1. Jurnalul fericirii”, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008)”.
Ti-am dat citatul ca sa-ti faci o idee, Steinhardt are un stil unic. In cazul lui, fericirea in inchisoare a fost legata de relatia cu Dumnezeu, a contat cred si solidaritatea cu ceilalti intelectuali inchisi alaturi de el. Personal cred ca, intr-adevar, reteta fericirii Il include pe Dumnezeu, dar nu este usor, pentru ca suntem slabi, e in natura noastra, intr-un fel, sa fim nemultumiti, sa ne fie dor de ceva. Credinta e o optiune.
Multumesc pentru raspuns, nu ma alatur corului care ti-a recomandat cartea, pentru ca nu vreau sa te indepartez si mai mult de ea. Cand vei simti tu ca e momentul, dupa cum scriai la un momant dat ca in sfarsit a venit vremea sa citesti „Asa grait-a Zarathustra”. Nu te intreb daca ai citit-o, poate ai postat ceva despre aceasta carte, iar eu am scris deja prea mult si probabil nu-mi mai raspunzi. Acest ultim nume de cate mi-a trezit o nostalgie, o am si eu pe un raft de mai multi ani, dar pentru mine n-a venit inca timpul s-o citesc.
ApreciazăApreciază
Multumesc..
ApreciazăApreciază