Postul anterior a funcționat miraculos, am terminat Imagini frumoase. Mi s-a părut subțirel, recenziile pe care le-am citit au fost mai pline de substanță decât cartea. În afară de memorii, cred că Simone de Beauvoir a dat ce avea mai bun ca scriitoare în Mandarinii.
Lăsând însă la o parte critica, rămâne valabilă una din întrebările cărții: cum îi protejezi pe copii de lumea exterioară? Ar trebui să-i protejăm? Ar trebui să-i învățăm să se descurce, să fie ca restul, să se amestece în mulțime? Probabil că pentru sănătatea lor psihică ar fi util să facem acest lucru. Dacă am fi în stare. Pentru că până la urmă, orice am face, tot modelul nostru îl arătăm. Dacă îi învățăm să fie critici, să nu ne mirăm că nu vor avea mulți prieteni, probabil la fel ca noi. Dacă în acelaști timp le transmitem ideea că lumea reacționează greșit la critica lor, vor fi neadaptați, probabil la fel ca noi. Dacă vrem să le transmitem niște valori și în același timp ne așteptăm ca ei să reușească într-o lume pe care noi o percepem ca nerespectând aceste valori, e ceva în neregulă cu noi, nu cu lumea.
Și atunci, care e soluția? Să-i înveți să fie complianți, plăcuți de ceilalți, maleabili ca plastilina? Sau, mai rău, duplicitari, într-un fel cu unii, într-un fel cu alții? Eu cred că nici una din aceste abordări nu este o soluție. Ca să le putem arăta soluția, trebuie să o căutăm noi, să o aflăm și să o punem în practică. Poate că încercarea noastră de a simplifica lucrurile nu se potrivește aici. Nu în extreme vom găsi ce căutăm. De aceea cred că soluția eroinei cărții (că totuși de la carte a pornit totul, și de la o discuție la o petrecere de pitici) e falsă, pentru că niciodată sacrificiul părintelui nu învață copilul altceva decât să se sacrifice. Așa că eu continui să cred că singurul lucru pe care pot sa-l ofer copilului meu în lumea asta contradictorie este să mă străduiesc mai mult să-i dau eu de cap, să-i văd eu sensul, să pot integra eu albul și negrul și apoi cred că va fi și ea ok.
Cartescu 
cand vine vorba de copii si mai ales de educatia lor si de ce ii invatam, cred ca cel mai important este sa curatam si sa introspectam serios in noi. oricat de mult ti-ai dori sa ii dai copilului cele mai minunate valori, daca ele nu sunt autentice pentru tine si nu esti traitor in ele, nu cred ca vei fi bucuros de rezultate. in ceea ce priveste cartea, ei bine, cred ca si semnarea/acceptarea propriului armistitiu cu viata este o solutie pentru un adult, cu conditia sa nu devina un exemplu pentru copii – mi se pare mai mult decat decent sa iti dai seama cand „s-a terminat” si sa fi lucid asupra situatiei tale. mie mi se pare ca tocmai asta face eroina – copii vor avea oportunitatea optiuni nu constrangeri si retete predefinite – ce vor alege, cum se vor alege, nu se stie, nu asta este important.
si ca sa inchid bucla, cred ca trebuie sa crestem niste copii care sa fie capabili sa aleaga, ce vor si cum vor si sa fie responsabili si sa isi asume ce au ales. iubirea noastra pentru ei este neconditionata si nu tine de faptul ca a ales sa fie medic ( ca asa visam eu) sau lacatus mecanic ( nu vreau sa ma lansez aici intr-o polemica a extremelor, nu cred ca este cazul)
ApreciazăApreciază
Sunt total de acord ca nu ii poti realmente invata ceva ce tu nu traiesti. Si atunci, daca pentru eroina viata s-a terminat, cum poate transmite altceva copiilor ei? Mi se pare o atitudine defetista, eu cred ca nu se termina nimic pana nu se termina. Si apoi, e o polemica in sine si despre pozitia de „avocatul copilului”. A reorienta propriile dorinte „terminate” catre copil il pune in pozitia de a plati nota mai tarziu si scad dramatic sansele sa ii poti acorda dreptul de a alege daca sa fie medic sau lacatus („Eu m-am sacrificat pentru tine, si tu iti arunci viata pe geam, bla, bla”).
ApreciazăApreciază
desi productivitatea firmei a scazut la cote alarmante, nu ma pot abtine de la o polemica buna. stii cum este asta …. cu dus si intors. pentru ca ceea ce tu ai trait „te poate impinge” sa emiti judecati de tipul – asta am experiment este ok, poti sa incerci si tu sau dupa caz, nu , nu incerca pentru ca uite ce am patit eu. cine poate spune ca ceva ce tie nu ti-a iesit, si nu te-a facut fericit nu poate sa aiba un rezultat pozitiv pentru el si invers. exista mai nou o tendinta urbana de a confunda persona cu ceea ce sunt in realitate. de acord , poate societate o cere, si trist este ca in majoritatea cazurilor si uitam cine suntem si impingem aceasta imagine si catre cei care conteaza cu adevarat, si facem asta cu copii nostri, in goana dupa impregnarea cu valori. poate ca sunt critic ca si om, inca critica mea este una onesta si care nu vine din rautate sau invidie si da, poate am putini prieteni, dar sunt reali, sunt consistenti- este oare asta un model asa de „nearatat” copiilor?
dupa ce ca este subtire cartea asta si alergi dupa happy end, rezolvarea vine taman la sfarsit si se intampla in cel mult o pagina si jumatate si nici macar nu este „happy” in sensul clasic american. cred ca renuntarea este mult spus, desi poate fi privita si asa, este vorba mai mult de lucididate si asumarea ei. partea buna ar putea fi – „eu am urmat toate regulile si uite unde am ajuns – este ok sa le urmezi si tu, numai sa nu fi surprins daca o sa ajungi tot aici, dar este la fel de ok sa nu le urmezi – asta este ceea ce iti ofer eu tie, si de care eu nu am avut parte.”
ApreciazăApreciază