Am fost in concediu. N-am avut nici un chef să mă apropii de laptop pentru că nu sunt din cei care nu-și iau vacanța de la Facebook. Am pus poze când m-am întors. Am lasat sa treaca doua saptamani pana sa scriu acest post. La urma urmelor, concediul e o stare de spirit, nu zice nimeni ca trebuie sa se termine cand te-ai intors de oriunde ai plecat.

Ce-am mai citit intre timp:

Zidul, de J-P Sartre. Probabil că am mai citit-o o dată mai demult, sentimentul de deja-vu a fost coplesitor, vestea buna e ca atunci cand voi fi batrana si voi avea Alzheimer, nimic nu va fi schimbat. Sunt mai multe mini-nuvele, n-as sti sa le fac un review literar, pentru asta puteti merge aici. Mie mi s-a parut interesanta cea cu femeia care a ramas langa barbatul ei nebun si incerca sa intre in lumea lui dementa – dovada ca fericirea nu e ce spun ceilalti ca e, ci este ce vrei tu, si o poti gasi chiar si in nebunia simulata. Sau cea cu femeia care vrea sa-si paraseasca sotul dar nu e in stare – decat o aventura fara dubiu acra si banala, mai bine o bănuială eternă ca ar fi putut fi minunat dar te-ai sacrificat unor idealuri mai inalte. Pe ultima, Copilăria unui săpân, mi s-a parut ca nu o poti intelege realmente fără să știi vremurile respective și contextul istoric. Oamenii ajung extremiști cu cele mai bune intenții, în general din seria sunt erou și salvez lumea. Unu’ n-ar salva lumea aruncând dracului hârtia aia la coș!

Marea casă – de Nicole Krauss. Senzațională carte, am avut sentimentul minunat că marea literatură nu este numai în urma noastră, ci se întâmplă acum, în același timp cu noi. Mai citisem History of Love, dar asta mi se pare că o întrece. N-am de gând să o povestesc, cum n-am povestit nici alte cărți, dar dacă aveți de gând să vă faceți scriitori, luați lecții de la Nicole Krauss. E una din cărțile despre care nu uiți nici un moment că e scrisă de cineva. Poveștile sunt captivante, dar sunt doar nivelul de suprafață.

Părinți și copii – de Turgheniev. N-o să înțeleg în veci ce cu rușii ăștia. Nici nu m-am spetit să-i citesc. Am citit ceva Gogol, din Dostoievski doar Idiotul – care mi-a plăcut, vreo 2 volume din Război și pace a lui Tolstoi, și aici se cam încheie povestea. Boierul rus mi se pare o ființă cu adevărat fantastică, cu naivitatea lui monumentală, dar poate faptul că în ultima vreme mi se pare că nu poți înțelege o carte fără a-i înțelege epoca are legătură mai mult cu mine decât cu cărțile pe care se întâmplă să le citesc.

Una din temele comune ale acestor cărți este conflictul dintre părinți și copii. Ca deznodământ, avem de ales dintre: copiii cuminți se însoară, copiii răi mor / sunt călcați de mașini / torturați / torturează pe alții. Câteodată cu și, câteodată cu sau, că omului îi stă bine și cu personalitate scindată. În caz că vă întrebați, părinții sunt bine merci în toate cazurile. Sau nu sunt?..