gânduri despre copii

Postul anterior a funcționat miraculos, am terminat Imagini frumoase. Mi s-a părut subțirel, recenziile pe care le-am citit au fost mai pline de substanță decât cartea. În afară de memorii, cred că Simone de Beauvoir a dat ce avea mai bun ca scriitoare în Mandarinii.

Lăsând însă la o parte critica, rămâne valabilă una din întrebările cărții: cum îi protejezi pe copii de lumea exterioară? Ar trebui să-i protejăm? Ar trebui să-i învățăm să se descurce, să fie ca restul, să se amestece în mulțime? Probabil că pentru sănătatea lor psihică ar fi util să facem acest lucru. Dacă am fi în stare. Pentru că până la urmă, orice am face, tot modelul nostru îl arătăm. Dacă îi învățăm să fie critici, să nu ne mirăm că nu vor avea mulți prieteni, probabil la fel ca noi. Dacă în acelaști timp le transmitem ideea că lumea reacționează greșit la critica lor, vor fi neadaptați, probabil la fel ca noi. Dacă vrem să le transmitem niște valori și în același timp ne așteptăm ca ei să reușească într-o lume pe care noi o percepem ca nerespectând aceste valori, e ceva în neregulă cu noi, nu cu lumea.

Și atunci, care e soluția? Să-i înveți să fie complianți, plăcuți de ceilalți, maleabili ca plastilina? Sau, mai rău, duplicitari, într-un fel cu unii, într-un fel cu alții? Eu cred că nici una din aceste abordări nu este o soluție. Ca să le putem arăta soluția, trebuie să o căutăm noi, să o aflăm și să o punem în practică. Poate că încercarea noastră de a simplifica lucrurile nu se potrivește aici. Nu în extreme vom găsi ce căutăm. De aceea cred că soluția eroinei cărții (că totuși de la carte a pornit totul, și de la o discuție la o petrecere de pitici) e falsă, pentru că niciodată sacrificiul părintelui nu învață copilul altceva decât să se sacrifice. Așa că eu continui să cred că singurul lucru pe care pot sa-l ofer copilului meu în lumea asta contradictorie este să mă străduiesc mai mult să-i dau eu de cap, să-i văd eu sensul, să pot integra eu albul și negrul și apoi cred că va fi și ea ok.

Există viață după 40 de ani?

Am citit-o. Sunt 3 povestiri, despre 3 femei, care și-au petrecut viața privindu-se prin prisma operei, copilului, soțului, iar când opera începe să nu mai fie originală, copilul nu mai vrea să le calce pe urme, soțul descoperă că mai există și alte femei pe lume, au de ales între a se privi pe ele fără intermediar, sau a nu (se) mai privi deloc, care de altfel mi se pare a fi alegerea în ultima povestire, un monolog trist și dezlânat pe care nu îl pot atribui nimănui, nu-mi pot închipui personajul prezentat.

Ce mi se pare foarte interesant este că Simone de Beauvoir a fost extrem de uimită de primirea acestei cărți; cititoarele ei, în loc să se revolte și să se considere avertizate asupra pericolelor de a trăi viața prin intermediul altcuiva, au empatizat cu personajele. Nu văd unde este surpriza. Nimeni nu este niciodată avertizat de nimic din ce spun ceilalți, și de cele mai multe ori, nici măcar propria experiență nu reușește să ne dea o palmă peste ceafă suficient de sănătoasă încât să ne trezim și să privim cu ochii noștri, asta dacă i-am avut vreodată.

Nu știu cum e mai bine, dacă tot trăiești în lumea ta, să te trezești, sau să nu te mai trezești? Dacă la 30 de ani poți să mai păstrezi oarecari dubii asupra tinereții (sau bătrâneții) tale, la 40 de ani mă gândesc că totul este limpede în această privință, e clar că nu mai ești tânăr, dar nu ești nici bătrân încă, mai are sens să devii lucid, o mai poți lua de la început? Și nu mă gândesc aici la aspectele practice, astea sunt ușor de acomodat dacă ai un pic de voință sau noroc. Mă gândesc: cum supraviețuiești dacă descoperi prea târziu că tu nu ești tu, ești o proiecție a vieții celorlalți, iar dacă ei nu mai vor să-și proiecteze viața într-a ta, nu mai ești deloc.. Trist..