Etichetă: Naghib Mahfuz

Urăsc să scriu

Mi-am pierdut cheful de a citi. Toată luna aprilie m-am ferit de cărți și m-am ferit de scris. Partea a doua a funcționat mai bine, după cum se vede.

tristetile Așa, fără chef, orbecăind din carte în carte, am terminat Tristețile unui american de Siri Hustvedt, care a fost ca o mânușă pe starea mea de degringoladă, pentru că nu vroia să-mi vândă nimic, să mă convingă de nimic, să mă încânte sau să mă înveselească.

Sunt niște personaje în cartea asta care fac păpuși încremenite în scene triste de viață. De exemplu, una din păpuși reprezintă un copil care a aflat că tatăl lui a murit. Da, viața e tristă. Câteodată.

Autoarea scrie cartea din perspectiva unui bărbat, la persoana I. M-am întrebat cât de realistă e această perspectivă și apoi m-am întrebat cât de legitimă este întrebarea mea (fiind provocată de o prietenă care mi-a atras atenția că autorii și autoarele nu scriu numai despre bărbați / femei, deci îmi pun o falsă problemă). Nu cred că este o falsă problemă. Cred că e o decizie de a scrie la persoana I și că e o mare diferență între a scrie „despre” cineva și a scrie „în numele” cuiva. Unii autori nu au îndrăznit toată opera lor să scrie în numele cuiva, alții s-a aventurat să scrie doar în nume propriu. Nu e același lucru.

*******************

baietiiApoi (sau cândva pe acolo) am început Băieții de pe strada noastră, de Naghib Mahfuz, din care am citit primul capitol și apoi m-am oprit, pentru că mi s-a părut suficient. Nu citisem nici recenzii, nici măcar coperta 4, așa că am descoperit singură, pe la finalul capitolului, ce parabolă religioasă este povestea pe care tocmai o terminam. Am reflectat la asta și am decis că este suficient. Suficient și din carte, pentru moment, suficient cu parabolele, și suficient cu religia. Pe data viitoare!

 

 

*******************

la listeAm primit La liste de mes envies, de Gregoire Delacourt, de la o prietenă responsabilă pentru o mare parte din avântul meu cărturăresc. A fost exact ce îmi trebuia. Am citit-o dintr-o răsuflare, hai, două, și mi s-a părut fantastică (mai puțin finalul, dar nu am probleme să ignor finalurile prea fericite, nu cred în ele).

Nu vreau acum însă să scriu despre ea. Revin.

Scene de viaţă

miramarÎn ultima vreme am citit tot felul de cărţi care mă fac să-mi pară rău că nu s-a lipit de mine nici un fel de istorie în anii de şcoală. Miramar, de Naghib Mahfuz, e una dintre ele.

Este o poveste spusă de patru ori, din perspectiva fiecăruia dintre actorii săi. Pare o metaforă pe multe niveluri, unele de neînțeles pentru mine, care habar nu am istorie universală. Mai există și alte personaje importante în carte, dar ei nu spun o poveste, ei joacă în povestea altora. La pensiunea Miramar se joacă  o poveste de dragoste, dar la fel de bine poate fi și o poveste politică. Cele patru perspective sunt foarte interesante: avem bătrânul jurnalist care a trăit o viaţă plină, s-a îndoit, a luptat, s-a răzgândit, s-a dedicat, iar acum a fost uitat de toţi şi aşteaptă să moară. Mai avem tânărul beneficiar al revoluţiei care caută să profite de sistem, oportunistul. Urmează tânărul care se află la limită între vechi şi noi, nici desprins de vechi, nici integrat în nou, care caută să se distreze, nu îi prea pasă de ce e în jur, e confortabil, nu se preocupă cu prea multe gânduri. Şi mai avem tânărul fost contra-revoluţionar, bănuit de trădare de foştii colegi, vinovat de alte trădări, nehotărât, slab de înger şi doritor de ispăşire.

Cartea e situată în Alexandria, într-o atmosferă cu nori sumbri, intriga duce la moartea unuia din personaje, iar finalul este optimist într-un mod ciudat şi nu prea evident.