Cartea din avioane

Sunt leneșă. Nu e că nu citesc, dar mi-e cam lene să scriu. De exemplu, săptămâna trecută aș fi putut să jur că numai asta o să fac, o să pun pe blog tot ce am mai citit de o mie de ani încoace, o să ajung la zi și apoi, într-o relaxare totală, aș porni să scriu mai des, fără scuze și presiuni care, cel puțin în cazul acesta, nu m-au ajutat deloc. În loc să fac asta, m-am înarmat acum cu o cutie de prăjituri de ciocolată și mă voi folosi senină de facilitatea de a publica în ce zi dorește căprioara, mai ales cea care pierde șirul zilelor din calendar și nu mai știe când e săptămâna asta și când e săptămâna trecută.

Despre carte acum. Am cumpărat-o din aeroport mergând spre Londra, pentru că era mică, ieftină și nu mai citisem Cărtărescu din liceu și nici atunci, sinceră să fiu, nu bag mâna în foc dacă l-am citit eu sau mi l-a povestit cineva.

Am citit atunci o bucățică, după care am plasat-o în teancul de candidate potențiale și am uitat de ea. Am cărat-o acum cu mine în Creta și am executat-o în avion, pe drumul spre, după care toată excursia am regretat că am cărat-o pentru că, desigur, era balast și în locul ei mai încăpea un săpun din sâmburi de măsline. Nu m-a dat pe spate. Ba chiar m-a enervat presupunerea făcută cu foarte multă siguranță că toți cititorii sunt cititoare. Mă întreb cum s-or simți bărbații care au citit aceasta carte, care trebuie să fi fost într-un număr semnificativ totuși, fiind ea cartea cea mai citită / tipărită / nu-mi mai amintesc exact ce, dar în zona asta. De câte ori nu prea îmi place o carte, sau am dubii că am priceput ceva din ea, mai citesc și ce au zis alții, măcar să știu cu cine mă asemăn și adun. Mulți au zis ca e bună, merită cumpărată :). Sfatul ăsta merită un post în sine, dar pe care n-o sa-l scriu pentru că sunt, ați ghicit, leneșă. Mulți însă au zis și că e mai proastă decât compunerile lor de școală (dacă trace-uiți acest comment, veți afla și că autorul susține că au existat persoane care i-au premiat compunerile, lucru pe care propun să îl ignorăm). Da, asta e feeling-ul. Bănuiesc că toți cei care au vrut să scrie și s-au lăsat de iluzii la un moment dat, au scris niște siropele și zemuțe asemănătoare în tinerețea lor artistică. Nu fac pe nebuna, doar că nu m-a impresionat.

Mi-am amintit însă de Italo Calvino și cărțile lui care nu sunt un termen benefic de comparație pentru prezentul obiect de critică. Neînțelegând de ce fac asocierea asta (m-a învățat wikipedia că sunt ambii scriitori postmoderniști, dar jur că nu de acolo mi-a venit ideea pentru că 1. habar nu aveam și 2. habar nu am ce înseamnă postmodernism în literatură, într-unul din momentele astea regret că nu am mers la pension să capăt și eu o educație ca lumea), m-am apucat să-mi scobesc mințile și blogul pentru a vedea ce a scris Calvino în ton cu cărticica lui Cărtărescu. Ei bine, a scris o carte care se cheamă Iubiri dificile, pe care aș fi putut să jur că am citit-o până mi-am dat seama că o confundam cu Iubirile caraghioase a lui Kundera, pe care chiar am citit-o. Dar sunt sigură că voi găsi suporteri în ideea că dacă am citit o carte, le-am citit pe toate și să nu mă mai necăjesc cu astfel de prostii, că nu fac bine la ficat / ten / whatever.

Sunt caraghios, dar ăsta e tratamentul

iubiri-caraghioase-milan-18845Când citesc cărţile lui Kundera îmi apare imaginea unei gări pustii. E spre seară, nu e încă întuneric, dar nici lumina nu mai este veselă, la restaurantul gării sunt feţe de masă pătate şi miroase a mâncare de duzină, dar nu proastă, câţiva oameni, puţini, aşteaptă trenul sau pe cineva făcând lucruri fără nici o importanţă. Gara e veche, fără stil, neîngrijită. Nu ştiu de ce îmi apare imaginea asta, poate e o amintire, poate e o închipuire, în orice caz nu vreau să spun nimic mai profund decât că asta e imaginea care îmi apare. Poate chiar e din vreo poveste de-a lui.

Iubiri caraghioase e o carte pe care, în stilul meu caracteristic, am început-o acum un an şi apoi am lăsat-o. Citisem ceva din ea, dar nu m-a prins prea tare atunci. Acum am reluat-o exact de la pagina la care pusesem ca semn de carte biletul la Bestfest de anul trecut şi am constatat că partea nouă îmi place mai mult decât partea veche. Poate pentru ironia fină etc etc după cum ne învaţă coperta 4 şi vreo câteva comentarii literare găsite aiurea pe net, poate pentru că personajele sunt departe de a fi perfecte. Poate pentru că fiecare iubire e câteodată, iar unele adeseori, caraghioasă, fără ca asta s-o facă mai mult sau mai puţin iubire.

Cartea asta cred că ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toţi cei care vor să intre într-un program de dezintoxicare de basmele tradiţionale despre iubire.

Cât despre perspectiva autorului, citesc pe un alt blog că această carte este despre men and their women. Parţial de acord. Da, bărbaţii au mai multe dimensiuni decât femeile din carte. Dar din prisma „caraghioslâcului” pe care îl aduc în relaţie, cred că stau bine mersi pe picior de egalitate.