Sunt leneșă. Nu e că nu citesc, dar mi-e cam lene să scriu. De exemplu, săptămâna trecută aș fi putut să jur că numai asta o să fac, o să pun pe blog tot ce am mai citit de o mie de ani încoace, o să ajung la zi și apoi, într-o relaxare totală, aș porni să scriu mai des, fără scuze și presiuni care, cel puțin în cazul acesta, nu m-au ajutat deloc. În loc să fac asta, m-am înarmat acum cu o cutie de prăjituri de ciocolată și mă voi folosi senină de facilitatea de a publica în ce zi dorește căprioara, mai ales cea care pierde șirul zilelor din calendar și nu mai știe când e săptămâna asta și când e săptămâna trecută.

Despre carte acum. Am cumpărat-o din aeroport mergând spre Londra, pentru că era mică, ieftină și nu mai citisem Cărtărescu din liceu și nici atunci, sinceră să fiu, nu bag mâna în foc dacă l-am citit eu sau mi l-a povestit cineva.

Am citit atunci o bucățică, după care am plasat-o în teancul de candidate potențiale și am uitat de ea. Am cărat-o acum cu mine în Creta și am executat-o în avion, pe drumul spre, după care toată excursia am regretat că am cărat-o pentru că, desigur, era balast și în locul ei mai încăpea un săpun din sâmburi de măsline. Nu m-a dat pe spate. Ba chiar m-a enervat presupunerea făcută cu foarte multă siguranță că toți cititorii sunt cititoare. Mă întreb cum s-or simți bărbații care au citit aceasta carte, care trebuie să fi fost într-un număr semnificativ totuși, fiind ea cartea cea mai citită / tipărită / nu-mi mai amintesc exact ce, dar în zona asta. De câte ori nu prea îmi place o carte, sau am dubii că am priceput ceva din ea, mai citesc și ce au zis alții, măcar să știu cu cine mă asemăn și adun. Mulți au zis ca e bună, merită cumpărată :). Sfatul ăsta merită un post în sine, dar pe care n-o sa-l scriu pentru că sunt, ați ghicit, leneșă. Mulți însă au zis și că e mai proastă decât compunerile lor de școală (dacă trace-uiți acest comment, veți afla și că autorul susține că au existat persoane care i-au premiat compunerile, lucru pe care propun să îl ignorăm). Da, asta e feeling-ul. Bănuiesc că toți cei care au vrut să scrie și s-au lăsat de iluzii la un moment dat, au scris niște siropele și zemuțe asemănătoare în tinerețea lor artistică. Nu fac pe nebuna, doar că nu m-a impresionat.

Mi-am amintit însă de Italo Calvino și cărțile lui care nu sunt un termen benefic de comparație pentru prezentul obiect de critică. Neînțelegând de ce fac asocierea asta (m-a învățat wikipedia că sunt ambii scriitori postmoderniști, dar jur că nu de acolo mi-a venit ideea pentru că 1. habar nu aveam și 2. habar nu am ce înseamnă postmodernism în literatură, într-unul din momentele astea regret că nu am mers la pension să capăt și eu o educație ca lumea), m-am apucat să-mi scobesc mințile și blogul pentru a vedea ce a scris Calvino în ton cu cărticica lui Cărtărescu. Ei bine, a scris o carte care se cheamă Iubiri dificile, pe care aș fi putut să jur că am citit-o până mi-am dat seama că o confundam cu Iubirile caraghioase a lui Kundera, pe care chiar am citit-o. Dar sunt sigură că voi găsi suporteri în ideea că dacă am citit o carte, le-am citit pe toate și să nu mă mai necăjesc cu astfel de prostii, că nu fac bine la ficat / ten / whatever.