Astăzi nu sunt știri

Cronica ideilor tulburătoare este o colecție de mini-eseuri care fac ceea ce promit, adică te pun pe gânduri. Cum ar fi, ne întreabă autorul, să deschidem televizorul și crainicul să ne spună că azi nu s-a întâmplat nimic vrednic să ne răpească jumătatea de oră pe care am putea să o petrecem cu copiii, plimbându-ne prin parc, sau citind o carte? Pe mine m-a șocat ideea că a existat un timp în care acest lucru se întâmpla cu adevărat și era spus cu toată seriozitatea. Și nu din cauză că se întâmplau în lume mai puține lucruri decât acum, ci din cauză că noțiunea de „știre” avea alt sens. Astăzi sunt știri non-stop, pe multiple canale, și totuși nu știm mai nimic. Poate că de fapt vrem doar să ne închipuim că știm, că suntem la curent, sau, și mai grav, ideea de știre s-a golit complet de conținut. Poate ce vrem este să fim un pic zguduiți de 10 morți, 4 accidente grave și câteva spintecări, ca să ne simțim liniștiți că încă suntem oameni, avem sentimente și ne pasă de ceilalți (desigur, fără implicații, că nu știu pe nimeni care să fi dus portocale la spital unui om numai pentru că l-a văzut la știri cu mațele pe afară). Și asta în timp ce nu prea avem timp să ne vedem prietenii, cu familia ne adunăm din paști în paști, iar atunci când ne adunăm discutăm și cu unii și cu alții aceleași banalități pe care le-am discutat și ultima dată când ne-am văzut, probabil acum șase luni. Ce-ai mai făcut? – mă întreabă cineva cu care nu m-am mai văzut de nu știu când. Mă gândesc: oare ce să-i povestesc? Ce realizări minunate am mai avut? Ce supărări m-au făcut să trec cu mașina pe roșu la semafor? Ce mai face copilul? (da, unii oameni când întreabă ce ai mai făcut nu doresc câtuși de puțin să afle ce ai făcut tu, de fapt se referă la copil) Varianta scurtă (și incompletă, seacă și necredibilă)? Varianta lungă (și plictisitoare și generatoare de vinovății că m-au lăsat baltă atâta vreme)? Așa că răspund convenabil: Mai nimic. Aceleași lucruri. Astăzi nu sunt știri.

– Poate că ratezi o mare iubire. – Naiba ştie.

poza_produs_15274Am un prieten căruia îi datorez cel puţin un sfert din cărţile bune din biblioteca mea. Acum ceva vreme mi-a făcut cadou Matei Vişniec, Păianjenul în rană. Teatru scurt şi ciudăţel. Am fost cam circumspectă şi nu m-am apucat de ea imediat, dar printre biberoane şi scutece, acum o lună şi ceva, s-a apucat mama s-o citească şi, ca să nu rămân mai prejos, şi eu. E fantastică. N-am terminat-o, mai citesc din când în când câte o piesă. Oricum, nu merge toată odată, e păcat, n-ai avea timp să te gândeşti la ea şi ai citi-o degeaba. Nu e o carte care se hăpăie, ci una care se degustă.

În Omul care vorbeşte singur am găsit o perspectivă foarte brutală asupra vieţii, sau mai bine zis, convieţuirii. Însă aproape mi-e teamă să mai scriu ceva, pentru că nu vreau să stric plăcerea de a o citi celor care n-au citit-o încă. Probabil însă că, într-adevăr, mulţi dintre noi ratează în felul ăsta mari iubiri şi nu doar atât.