Una din temele centrale ale romanului, care încearcă să păstreze o anumită neutralitate, este persecuția și eliminarea evreilor în acea perioadă în România, cu focus pe pogromul de la Iași. Scenele descrise în carte sunt atroce (nu descrierea le face așa, ele sunt așa) dar culmea, deși subiectul cărții te poate aduce la disperare în privința umanității și consecvenței morale a nației noastre, eu una cred că am simțit pentru prima oară ceea ce citisem doar că ar trebui să se întâmple atunci când studiezi istoria: și anume, m-am simțit ușurată. Se vede treaba că vremurile pe care le trăim nu sunt cele mai confuze și corupte, lucrurile au stat mult mai rău din motive care cu greu pot fi explicate sau justificate (și vor mai sta cu siguranță și mai rău într-un viitor), nu o luăm în jos, o luăm și noi pe unde putem, nu ne merge excelent dar nici cel mai prost. Adica nu e nicio speranță de care să te apuci. Niciun ideal, nicio măreție. Uf, a fost greu și a durat multe zeci de ani dar iată că într-un final s-a așezat în mine această înțelegere. Suntem o salcie bătută de vânturi și din păcate, suntem la intersecția multor vânturi. Nu că ar fi o justificare, nici nu contează până la urmă. Contează ce fac eu, desigur, ce face fiecare dintre noi, dar nu există vreun destin măreț de împlinit, suntem o nație normală, cu ceva ghinion, cu ceva orgolii, da, în bula noastră nu suntem nici cel mai înalți, nici cei mai deștepți, nici cei mai nimic. Gata, m-am liniștit.

PS: Recomand Eugenia; urmează (în aceeași lume istorică) cele două ale Tatianei Niculescu pe care mi le-am luat recent: cea despre Nae Ionescu și cea despre Corneliu Zelea Codreanu. Și să-l recitesc pe Mihail Sebastian.