Când e cald e greu să fii trist, eu cel puțin am impresia că irosesc energia solară și că mai bine amân tristețea pentru zilele cu ploaie. Așa că am luat cartea asta să o citesc în anotimpul adecvat, indiferent dacă mă cam încurcă încălzirea globală.

Mi-a plăcut mult, este o colecție de eseuri /memorii organizate pe luni, începând cu prologul din septembrie și terminând cu dezghețul din martie. Este și despre iarna climatică, dar mai ales despre iarna sufletului, așa cum îi spune și titlul. Cu toții trecem prin perioade mai întunecate care pot sa dureze cât o iarnă sau cât multe ierni la un loc. Uneori ni se pare că viața noastră așa va fi mereu, alteori chiar ne dăm seama că e doar un sezon, dar mai niciodată nu ne vine să ne așezăm în el cu calm și să-l petrecem în tihnă și self-care. Dacă avem energie ne luptăm, ne prefacem că nu există, îl alungăm ca pe un fum care ne intră în ochi și de asta avem lacrimi, nu, nu e nimic trist. În realitate este o perioadă pe care, la fel ca pe iarna meteorologică, e mai bine să o îmbrățișăm decât să încercăm să o desființăm. Să ne dăm ceea ce avem nevoie în sezoanele reci ale vieții noastre, să ne protejăm cu un pic de căldură suplimentară, să ne punem listele și planurile și obiectivele deoparte și să ne cuibărim undeva în siguranță. A te refugia înseamnă să-ți dai timp să te vindeci, fără să te forțezi să fii tot timpul în frunte și să demonstrezi că ești tare ca piatra și iute ca săgeata.

Acum că nu le mai am, mi-e dor rău de iernile astea aspre, care îți dau pretextul să te scufunzi un pic în tristețea pe care ai adunat-o în restul anului, și să vezi dacă te mai ridici.