Etichetă: Jeanette Winterson

Creație, atunci și acum

Am mai citit în această vacanță Frankissstein, o poveste de iubire, de Jeanette Winterson. O carte excelentă, scrisă pe multe planuri temporale, foarte ingenioasă și care are de toate dar fără a fi o salată, cum s-a mai întâmplat altora. Trebuie să recunosc că problema inteligenței artificiale și a creării vieții după moarte nu e dintre cele care nu mă lasă să dorm noaptea. Nu mă tem în mod special nici că ne invadează roboții, nici nu simt vreun entuziasm tehnologic ieșit din comun. Planul care mi s-a părut mie interesant este cel care discută despre viața pe care o trăiești acum, și cât de sincronizate sunt aspectele fizice și psihice / spirituale și ce să faci (dacă să faci ceva) atunci când nu sunt. Ce înseamnă să creezi viață, ce înseamnă viața în sine și ce din ea poți păstra? Și, desigur, unde și ce este iubirea în toată afacerea asta? Mai multe întrebări decât răspunsuri, după cum îi șade bine oricui nu s-a trezit gata iluminat de dimineață. Dar pe lângă toate astea, cartea este foarte smart scrisă, ai surprize la tot pasul (nu de acțiune), chiar și după ce o citești.

Despre fericire sau lipsa ei

Când am primit pentru club cartea asta – De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson, am crezut că este altceva.

Eram atunci cufundată în curentul anti-„fericire cu orice preț” (vezi School of life, de exemplu) și am interpretat-o în această notă: fericirea e un produs pe care multă lume (comercială sau nu) încearcă să ți-l bage pe gât, dar în realitate este o iluzie most of the time, așa că ar fi mai bine să acceptăm normalitatea vieții, cu suferințe, frustrări și rare momente de fericire.

Ei bine, cartea este fix invers (adică susține fericirea în detrimentul normalității), dar definițiile termenilor sunt diferite; nu e plasată în universul insta-fericirii, ci în realitatea celor care nu au trăit mare parte din viața lor pe rețelele sociale și deci normalitate pentru ei nu are neapărat o conotație aspirațională, cât (probabil) una care reglementează. Este povestea autoarei, modificată ca să poată fi spusă, pentru că este o poveste grea și plină de tristețe, cu atât mai mult cu cât stilul în general este unul sprinten și plin de umor (negru, mostly). Mi-a plăcut mult, mai ales modul cum trece de la povestea unor evenimente trecute, reinterpretate, la gânduri și interpretări explicite. Cărțile te pot salva, într-adevăr, îți poți rescrie viața într-o versiune pe care să o poți digera mai bine, deși nici această versiune nu este, nici pe departe, vreuna ideală.