– Unde te vezi peste 5 ani? – Locuind cu mama și trăind din ajutorul de șomaj!

miezul veriiAm citit și cea de-a treia carte a trilogiei oarecum autobiografice a lui Coetzee. Rar am mai întâlnit o carte în care autorul să-și dea atât de des și cu atâta măiestrie palme peste ceafă și, pe alocuri, chiar picioare în burtă. Cartea seamănă cu un CV pe dos în care în loc să scriu „Realizări: Am depășit de 4 ori planul cincinal, am creat ceva unic și irepetabil, senzațional și nemaipomenit, eu sunt cel mai tare!”, mă apuc să inventariez de câte ori m-au mințit prietenii (mă rog, Coetzee nu avea, dar vorbesc despre majoritatea oamenilor normali), de câte ori am ieșit din casă nespălat și cu hainele de o săptămână, cât de penibil am apărut în ochii sexului opus în multiple situații descrise cu lux de amânunte, cât de insignifiant am apărut în ochii majorității oamenilor din jur că nici nu există amănunte pentru a povesti. Sunt două motive pentru care poate fi scrisă această carte:

1. Pentru că, de fapt, nu este așa, și vreau să mă răzbun și să vă arăt cât de proști ați fost că nu m-ați înțeles, etc

2. Pentru că, de fapt, este așa, dar vreau să credeți punctul 1.

******************************************************

De două zile mă străduiesc să încep altă carte, dar nu merge nici Nicole Krauss, nici Chris Simion.

Hai să încercăm tot un Coetzee. Jurnalul unui an prost sau Dezonoare? Sună bine amândouă (râs isteric).

Bârne, paralele, lecția istoriei, sursa progresului și alte metafore

M-am lămurit definitiv. Cine scrie scurta descriere de pe coperta interioară a cărților din colecția Raftul Denisei de la Humanitas nu se poate deranja cât să și citească respectivele cărți, sau măcar să ia o descriere gata scrisă de pe un site de încredere. Dezamăgitor și jenant. Sau poate au ceva împotriva lui Coetzee, pentru că tot el a fost nedreptățitul și data trecută. De data asta însă, au citit numai ultimele 20 de pagini. Ambele sunt niște strategii proaste, dacă mă întrebați pe mine.

Am terminat Copilărie și Tinerețe de Coetzee, care se citesc ca o singură carte, nu văd cum ai putea-o citi pe prima pentru ca apoi să te oprești.copilarietinerete

În afară de faptul că amintirile din copilărie par a fi mai puțin amintiri și mai mult deghizarea unor reinterpretări adulte ale unor amintiri din copilărie, prima carte are un aer ciudat. Mă gândeam pe măsură ce o citeam că am găsit mai familiare cărți cu extratereștri sau cu Harry Potter. Nu ”vedeam” oamenii din cartea asta, nu înțelegeam ce înseamnă să fii Afrikaner, oamenii aceia trăiau suspendați într-o istorie pe care eu nu o știam, ceea ce era în același timp frustrant și bizar într-un fel pe care doar citind tot Coetzee l-am mai simțit. Când citești SF, de cele mai multe ori, există două circumstanțe ajutătoare. În primul rând, autorul știe că inventează, așa că are grijă să-ți dea suficiente detalii de ambianță și context astfel încât să pricepi . În al doilea rând, în marea majoritate a cazurilor, chiar dacă lumea din carte e o pură invenție (și nu vreo parodie a uneia reale cum se întâmplă de obicei), autorul scrie din interiorul unei culturi care ne e cunoscută, din viață sau din propagandă, nu contează dacă imaginea noastră este exactă, contează că de obicei e clară. Și atunci înțelegem ceea ce scrie, fie că e rus, european (vestic, sudic sau estic, avem ceva din toate), american, sud-american, chinez, japonez, indian sau arab. (Acum că am înșiruit toate aceste culturi pe care credem că le pricepem, mă simt foarte mândră că am fost de-a lungul istoriei ciuca bătăii – sau marketingului – tuturor de am devenit atât de elastici cultural, ca să pun alte personaje intr-un argument ce mi s-a servit recent – parafrază cu circuit închis, dar sunt dispusă să o clarific în persoană). Ei bine, în cartea asta nu avem nici, nici. Adică autorul nu inventează, dimpotrivă cartea este aproape total autobiografică, deci nu simte nevoia să ne explice contextul și, în plus, cultura lui îmi este la fel de străină ca .. (aici am reflectat o vreme și realmente nu am termen de comparație). Ca să mă păstrez în filosofia lui ”orice șut în fund e un pas înainte”, faptul că referințele culturale ale lui Coetzee îmi stârnesc un vid mental mă face să mă bălăcesc în nou descoperitul sentiment al propriei culturi. Împărtășesc cu autorul senzația de bălăceală într-o baie călduță pe care el a simțit-o vorbind Afrikaans la Londra, iar eu am simțit-o când am văzut unde se termină înțelegerea mea culturală, pentru că mi-am dat seama că dacă se termină undeva, uraa, înseamnă că există.

Uf, am obosit. Trebuie să renunț la frazele lungi. O să-mi pun asta pe lista de rezoluții pentru noul an.