Mi-am luat cu mine în concediu două cărți pe care le-am ales, recunosc, după dimensiune, ca să-mi încapă în bagaj mai multe creme de soare, pălării, eșarfe și alte lucruri pe care nu le-am folosit. Una din ele este Ora albastră, de Alonso Cueto, o carte despre care nu știam nimic, pe care am cumpărat-o de la reduceri pentru că era ieftină și pentru că se terminaseră cele din seria lui Updike cu Rabbit pe care le tot vreau de o vreme, dar se pare că nu suficient de mult.

Am citit-o și m-aș fi întristat dacă n-aș fi fost într-un mediu foarte competitiv din acest punct de vedere, pentru că m-am dus să văd filmele de la Anonimul, care anul ăsta au fost lipsite de orice fel de umbră de optimism (sau poate n-am fost eu la alea optimiste, preocupată fiind să citesc cartea).

Lăsând la o parte povestea din prim plan, cartea dărâmă mitul celor buni și celor răi, al persecutorilor și salvatorilor. În aceeași linie, am văzut la Anonimul un film mai vechi, Taking sides,  despre perioada de după al doilea război mondial în Germania în plină campanie de denazificare (în particular a lumii artistice), când nu mai era clar care sunt cei răi și care sunt cei buni, cel puțin la nivelul mijloacelor, pentru că odată ce scopul e ce trebuie, mijloacele nu mai sunt relevante, după cum bine am învățat cu toții. Pornind de aici ca omul beat pe șaișpe cărări m-am apucat să mă mai documentez pe acest subiect interesant al artei vs ideologie, care nu devine interesant decât atunci când ideologia e greșită (chiar și post factum). Așa că mi-am propus să văd și alte filme de Istvan Szabo pe tema asta, omul având în mod evident propria cruce de dus pe care încearcă să o exorcizeze prin artă. Interesant cum arta este și scop, și mijloc.