Am mai citit o seamă de pagini din cartea Ilenei Vulpescu şi m-a lovit nu chiar o revelaţie, dar ceva asemănător: personajele ei par a fi sortite unui soi de iubire aparte. Valoarea supremă pentru ele este liniştea căminului şi armonia pe care, cel puţin personajele pozitive, nu riscă prea mult să le distrugă. Bărbaţii buni îşi iubesc nevestele dar mai calcă ocazional şi pe alături, femeile bune cam la fel, dar mai adesea doar cu gândul. Aparent, aventurile ocazionale sunt ca bolile copilăriei: inevitabile, e relativ neplăcut că se întâmplă, dar mai bine le faci mai devreme (cât trăieşti) decât mai târziu (adică deloc şi le regreţi). Nu mi-e clar ce motivează această perspectivă. De ce nu se întâmplă ca personajele pozitive să îşi părăsească partenerii (pe care îi respectă şi de care se simt ataşaţi, că altfel vorbim de alte motive) pentru Celălalt? De ce este acceptabil să ai aventuri, atâta vreme cât esti discret, politicos cu partenerul, aduci toţi banii în casă, etc, dar nu e acceptabil să îl laşi baltă ca să-ţi împlineşti nu ceva ce ştii dinainte că e un capriciu, ci ceva ce ar putea fi o iubire „adevărată” (cu scuzele de rigoare pentru clişeu). Nu e o întrebare tendenţioasă şi nici nu am un răspuns gata mestecat la ea.