Etichetă: Haruki Murakami

Un pic de fantastic, vă rog. Și luați ordinea de aici, a fost bună, dar nu mai pot.

sputnikNu cred că aș mai fi citit prea curând vreo carte de Murakami dacă nu mi s-ar fi terminat bateria la Nook și nu mi-aș fi rătăcit încărcătorul. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că pe ultima am citit-o așa demult, că nu-mi mai aminteam dacă mi-a plăcut sau nu. Fiind eu prin oraș cu treburi și neavând cu ce să mă ocup în metrou, am făcut ce face toată lumea în această situație, și anume am intrat într-o librărie, de unde mi-am luat această carte și încă vreo câteva de crescut copii.

Citind-o, mi-am amintit de un film japonez  pe care l-am văzut la Festivalul de Psihanaliză și Film, despre două familii ai căror copii sunt schimbați la naștere. Subiectul nu are mare legătură, dar filmul merită văzut. Mi-am amintit de film pentru că amândouă, și filmul și cartea lui Murakami, pun față în față două lumi diferite. În film una din familii este genul de familie modernă, el corporatist, ea crește copilul, stau într-un apartament nou și aseptic într-un bloc cu multe etaje, seara copilul se joacă la Wii, se străduie cu toții să-l vâre într-o școală mai bună, etc. Cealaltă familie e mult mai relaxată, mai veselă, oamenii trăiesc într-un cartier mai sărăcuț, copiii se joacă în curte, nu au mari pretenții, dar sunt mai vii. Lumea naratorului din cartea lui Murakami mi-a amintit un pic de apartamentul micuț și îngrijit, de o viață organizată și predictibilă, dar fără mari răsturnări și emoții. Pe când lumea lui Sumire este una haotică și fantastică, după jumătatea cărții în sensul propriu al cuvântului.

Câteodată aceste două lumi trăiesc cu totul separate, câteodată se întâlnesc din întâmplare, câteodată se resping, iar câteodată se caută.

Viaţa ca un script

in_noapte

Am mai spus-o, sunt cam snoabă. Aşa că dacă toată lumea citeşte Murakami, am zis să încerc şi eu, ca să nu mai păţesc ca atunci când tot Bucureştiul era scufundat în literatură sud-americană şi eu insistam naiv şi extremist să citesc Boris Vian. Am intrat într-o librărie, m-am dus la raftul corespunzător şi am ales cartea cea mai subţire şi ieftină (În noapte), gândind eu că dacă tot e să alegi o carte de un scriitor despre care nu ştii decât că este la modă, e şi ăsta un criteriu la fel de bun ca oricare altul.

Şi ca să fie clar unde stă loialitatea mea, pentru că alaltăieri n-am  mai găsit Entre les murs, pe care o începusem zilele trecute (parcă a intrat în pământ, sau poate e după vreun dulap), am hotarât că i-a venit rândul şi lui Murakami.

Ce m-a şocat foarte tare de la primele pagini este că scrie cărţi de parcă ar scrie un script de animaţie. Doamne fereşte ca desenatorul să facă personajului şosete lila în loc de galbene, sau să nu reprezinte corect de câte ori a cerut apă chelneriţei. Poate asta face parte din stilul său şi e ceea ce-i încântă pe cititorii care au bătut din palme entuziasmaţi de câte detalii aparent inutile poate include, dar care sigur au o semnificaţie ascunsă şi, mai ales, japoneză. Însă toată lumea, cu ochii oblici sau nu, aşa scrie scripturile de animaţie, pentru ca noi cei care vedem animaţia să ne scufundăm în atmosferă, fără a fi obligaţi să numărăm câţi mililitri de salivă a extras trombonistul de jazz din trombon. Să numere desenatorul, că de aia e plătit. Şi dialogurile parcă erau desprinse tot dintr-o animaţie, sau mai precis din traducerea ei, pentru că nu ştiu cum sună dialogurile originale în japoneză, dar ştiu că alea traduse prin diverse desene animate sună aşa cum un om în carne şi oase nu ar vorbi în veci.

Dar mi-a plăcut. E surprinzătoare. Şi nu m-a deranjat nici faptul că seamănă cu un script, după cum poate v-au indus în eroare rândurile de mai sus. Am citit pe copertă că are un final surprinzător. Da, în sensul că nu are un final. După ce trece criza, o să-mi mai iau vreo două cărţi de Murakami, să aprofundez subiectul.