Etichetă: Guzel Iahina

Spre țara făgăduinței

Povestesc cu o prietenă despre această carte și mă întreabă: cu toate nenorocirile care se întâmplă lângă noi și de multe ori chiar nouă, cum de mai pot să citesc așa ceva? Cărți despre copii și foamete. Și recunosc că pot să le citesc tocmai de asta. Pentru că pune lucrurile în perspectivă. Pentru mine. Nu pentru războiul care se întâmplă aproape de locul pe care îl consider și eu acasă, chiar dacă acum sunt foarte departe de el. Nu e vreo mândrie să recunosc, dar dacă citesc despre cum altora le e sau le-a fost rău, îmi amintesc mai abitir cum îmi e mie bine. Și îmi amintesc de ceea ce am: haine, casă, mâncare, precum și mii de alte lucruri drăguțe, dar dispensabile.

Titlu: Trenul spre Samarkand

Autoare: Guzel Iahina

Editura: Humanitas

Observ cu această carte că există un nou fel de roman, care cumva combină narațiunea cu jurnalismul. Unde am mai văzut asta recent? A, aici. Poate pentru că jurnalismul a cam dispărut din outleturile lui normale, unde a fost înlocuit de fiction senzaționalist. Așa că s-a insinuat unde a putut. Sau poate a existat acest tip de roman întotdeauna, dar acum l-am descoperit eu.

O poveste neagră dar plină de speranță, cu un mesaj de genul vremurile sunt grele, dar există oameni buni peste tot, dar eu mă întreb, chiar așa o fi? Nu sunt naivă să-mi închipui că dacă ar exista atâția oameni buni, n-ar mai exista situațiile negre. Am văzut cu ochii mei nenumărate circumstanțe în care o mulțime de oameni individual bine intenționați și cu neuronii la ei au produs un rezultat colectiv inimaginabil de prost. Sau poate nu este despre oameni buni, în sine, ci despre cum oamenii pot face și lucruri bune. Și lucruri îngrozitoare, dar și lucruri bune, poate pentru că speră să-și spele păcatele în felul ăsta. Dar dacă nu ar avea păcate, ar face ei lucruri bune? Dumnezeu știe.

Mi-au părut interesante personajele cărții: cele două personaje principale masculine și cele două personaje principale feminine. Rațiunea și simțirea. Mama Rusia care te iubește dârz până la moarte și Habarnam douăzeci de ani mai târziu. You love to hate them. Celelalte două personaje sunt mai puțin arhetipale dar oarecum mai politice. Cineva care a coborât, cineva care a urcat. Oameni diferiți, cu suferințe incredibile, care s-au întâlnit pe un tărâm comun pe care nici unul nu și l-ar fi imaginat în viața lui dinainte. Câteodată mă întreb dacă nu cumva trăim și noi fix asta, viața „dinainte”. Cu toate problemele noastre, majoritatea mărunte, toate plângerile în care ne scufundăm, toate neplăcerile, uităm să ne minunăm ce dar minunat este să te poți bucura de primăvară, să ai timp liber, să explorezi natura, să râzi împreună cu ai tăi.

Viața, oricum, oriunde

Deși la început părea o carte sfâșietoare, Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, nu a fost până la urmă chiar așa de devastatoare. Nu că ăsta ar fi cel mai important lucru la o carte, dar de multe ori, atunci când o carte ne zguduie un pic sau ne aduce lacrimi în ochi, e musai să tragem concluzia că e genială că doar nu plângem ca proștii la orice superficialitate! Doar că eu chiar plâng la orice superficialitate, la filme (dacă regizorul a vrut să stoarcă lacrimi la vreun moment, cu mine reușește negreșit), la cărți, când văd ceva trist, când îmi amintesc ceva trist, când îmi închipui ceva trist, ba chiar, zilele trecute mi-au dat lacrimile când am văzut un arici în spațiul verde de printre blocuri pentru că mi-am amintit un alt arici mort de acum câțiva ani buni. De asemenea, îmi dau lacrimile și acum când îmi amintesc din nou despre arici. Deci, nu e vreun challenge să mă faci să plâng, deși în multe ocazii sociale am reușit să mă dresez să exprim emoții mai acceptabile social, cum ar fi indignarea și sarcasmul.

Din păcate m-am dus la club cu cartea neterminată așa că am ratat o bună parte din conținutul discuțiilor. Acum că am terminat-o, mă întreb către ce a deschis ochii Zuleiha? De fapt, cartea este și nu este despre ea. Este despre niște oameni care trăiesc o viață care la început pare o ruptură, o paranteză de coșmar în viețile lor normale, dar apoi ruptura se normalizează și devine viața însăși. Mi-a plăcut povestea profesorului cu găoacea lui, el da, deschide ochii, dar apoi se pierde in firul poveștii. Povestea în sine pare ca începe concentrată pe niște personaje foarte individualizate, iar apoi personajele se pierd, se estompează în ansamblul poveștii, care devine despre ei toți ca un personaj colectiv, ca și cum propaganda (nu foarte explicită în carte) chiar a funcționat. O fi fost intenționată treaba asta sau așa a ieșit?

O altă întrebare pe care o am este dacă Zuleiha, care la început era un fel de duh umil al casei, care făcea lucrurile domestice să se întâmple fără ca prezența ei să fie chiar o prezență pentru ceilalți, pe măsură ce-și trăiește povestea evoluează în vreun fel. Sigur, ajunge să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut face înainte, să-și descopere calități pe care nu le-ar fi găsit în veci și sentimente pe care nu și le-ar fi permis, dar pe lângă toate astea, se schimbă ea realmente? Sau, altfel, lucrurile astea singure înseamnă realmente o schimbare?