Apoi nu-mi plac cărțile în care autorul îți spune el, mură-n gură, cum se simt personajele și cine sunt ele. Chiar dacă multora Backman le da un backstory, asta nu le face mai autentice. De fapt, este un fel de studiu sociologic în care personajele sunt arhetipuri, situațiile la fel, gâlgâie de învățăminte, toate complet explicite, nu este nimic lăsat imaginației. Îmi dau seama că asta cu studiul sociologic nu e o invenție așa de originală, Parinoush Saniee a scris și ea, dar parcă acolo am avut senzația că există un roman dincolo de arhetipuri. Sau poate era doar efectul noutății și al lipsei mele de familiaritate cu istoria și cultura iraniene. Aici nici asta nu prea e, lipsește și elementul cultural. Dacă schimbăm un pic numele, ar putea să se întâmple la fel de bine în Canada sau în nordul SUA. Ar merge ca film cartea asta, nu simt că s-ar pierde nicio profunzime, nu e din cele cărora filmul, oricât ar fi de bun, nu le poate face dreptate. Ba în acest caz, ar câștiga maxim cu peisajele potrivite și cu filmări din meciurile de hochei cu care noi aștia cu iarna-ntr-o joi nu suntem așa de prieteni ca să ni le închipuim doar din vorbe.

Una peste alta, cred că o să citesc și continuarea, mai am câteva de el (inclusiv Bunica.. începută) dar nu am așteptări mai sus de serialele de spălat creierii de pe Netflix.