Trebuie să recunosc că atunci când am citit eu prima dată Psihanaliza şi copilul, la o vârstă mai fragedă decât credeam într-un post anterior, am avut în faţa acestei descoperiri sentimentul pe care probabil îl au oamenii aşa-zişi normali când văd la televizor yoghini pe plajă. Adică zic repejor un „piei, drace!”, dar în sinea lor şi-ar dori să lase şi ei cravata, şorţul sau alte însemne ale uniformizării cotidiene, şi să-şi pună poalele în cap, măcar când nu-i vede nimeni. Mi se părea că citesc o carte interzisă. După care m-a cuprins uimirea bruscă şi totală în faţa lucrurilor pe care le citeam şi am uitat că trebuie s-o ascund sub perne, deşi nu avea nici poze explicite pe copertă, şi nici n-o cumpărasem de la chioşc pretinzând că sunt fratele meu mai mare.

Mi-am amintit recent, recitind-o, cât de mirată am fost să descopăr la prima lectură că poţi vindeca oamenii cu vorba. În copilăria mea am fost bântuită în familie de îndemnuri mai mult sau mai puţin voalate de a mă face doctor când voi fi mare. Am respins ideea, nu mă atrăgea defel, şi oricum eram mică şi mai era până să fiu mare. Însă mi-era clar că a fi doctor înseamnă măcar să lipeşti un plasture, dacă nu să tai de-a dreptul cu cuţitul, să prepari medicamente care vindecă (era oarece confuzie în mintea mea între diversele profesiuni medicale), pe scurt, să pui mâna. Iar ideea că poţi vindeca „din vorbe” simptome somatice mi s-a părut vecină cu magia.

Dar despre altceva vroiam să scriu, acum că am recitit cartea şi am şi priceput ceva mai mult decât acum şpe ani. Nu ştiu dacă a fost o încercare conştientă, dar transpare din carte efortul de a păstra independenţa teoriei, sau măcar terapiei psihanalitice, de determinările culturale. Cu alte cuvinte, ca să fii sănătos la cap trebuie să te integrezi în cultura de care aparţii (printre altele). Nu există un singur model de ce anume trebuie să ajungi să faci ca să fii echilibrat. Eşti echilibrat în raport cu nişte norme răspândite în zona în care trăieşti. Cu toate astea, o mare parte din teorie este fundamentată pe roluri bine determinate ale celor două sexe, dar care nu mai sunt aşa de clare în zilele noastre. Este posibil şi acceptabil de exemplu ca un bărbat să stea acasă cu copilul mic şi să se ocupe de creşterea şi îngrijirea lui, fără ca acest bărbat să devină prin aceasta mai „feminin”. Şi, similar, se pot găsi aspecte în care rolurile femeilor au devenit mai multe şi mai complexe. Mi-ar plăcea să ştiu cum influenţează aceste evoluţii culturale teoria psihanalitică. Aşa cum mi-ar plăcea să ştiu şi cum a fost ea influenţată de inventarea pampersului. N-o să discut aici acest lucru, că nu e un blog despre psihanaliză popularizată, dar voi spune doar atât. Fiind eu recent în compania multor proaspete mămici, nu mai prididim să ne întrebăm cum s-or fi descurcat ai noştri cu scutece care trebuiau spălate, fierte, uscate la soare, călcate cu fierul. Şi, inevitabil, în fiecare discuţie concluzionam că, evident, s-au descurcat, uitaţi-vă la noi ce frumoşi suntem şi mândri ca bradul. Mai corect ar fi fost însă să spunem uite ce conştiincioşi suntem, ce harnici şi vrednici. Şi încă şi mai corect ar fi să nu ne aşteptăm să fie şi copiii noştri la fel.