Am terminat Franz și François și trebuie să recunosc că au fost unii dintre cei mai bine investiți 10 lei din viața mea. Am găsit-o undeva la reduceri și am cumpărat-o pentru că eram într-una din acele pase în care îmi spun că mă opresc din cumpărat cărți și apoi desigur îmi găsesc tot felul de scuze. De data asta, nu era nicio îndoială că trebuia să o iau: era un chilipir!

M-a impresionat. Printre lucrurile care m-au impresionat a fost traducerea, care mi s-a părut foarte bună. Și nu spun lucrul ăsta cu lejeritate, pentru că dacă e de aruncat cu ouă stricate în traducători, eu sunt în primele rânduri. E tradusă în așa fel încât parcă citești cartea simultan și în română și în franceză. Cartea e și serioasă, și amuzantă, iar anumite pasaje, după ce te amuzi în română, îți dai seama cum au sunat în franceză și te amuzi și mai tare, iar apoi te miri că sună așa de bine și în română.

E o carte stufoasă. Sub pretextul scrierii unei cărți despre tatăl său, personajul (autorul, se pare) ne povestește despre viața lui și relaţia cu tatăl său în 400 pagini plus. Cartea e străbătută de teme psihanalitice mai mult sau mai puţin explicite, dar tratate rafinat, cu un lucid amuzament. E despre religie şi credinţă, despre educaţie, despre literatură şi film, despre cum îţi găseşti drumul în viaţă, despre a crea, despre căsătorie şi relaţii, despre moarte. E de citit.