După cum se poate observa, mi-a luat foarte mult timp să citesc această carte, La Part de l’autre, de Eric-Emmanuel Schmitt.
Ideea cărții mi s-a părut genială de la bun început: să explorăm ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase din Viena și ar fi devenit pictor. Cum ar fi arătat viața lui, cum ar fi fost el și cum ar fi fost, până la urmă, lumea în care trăim. Povestea e spusă pe două planuri, povestea adevăratului Hitler în paralel cu povestea celui virtual, numit de autor Adolf H.
Dificultatea a venit din faptul că în prima parte, ambele personaje sunt deosebit de antipatice. Citind jurnalul scriitorului legat de munca lui la acest roman, m-a amuzat faptul că a fost surprins în timp ce scria că tânărul Hitler iese din scriitură mai simpatic decât dublul lui. Îl pot asigura că nu este așa, ambele personaje sunt în egală măsură detestabile. Schmitt scrie că s-a apucat de această carte pentru a combate ideea ca monștrii istorici sunt făcuți din alt material decât mine și decât tine, încercând să arate că ne putem îndrepta în orice parte în funcție de semnificația pe care alegem să o dăm circumstanțelor, că răul nu e un dat, nu e o boală cu care te naști. Adică ar trebui să-i înțelegem, cu disclaimerul că a înțelege nu înseamnă neapărat a justifica. Ei bine, el cel puțin s-a străduit. Nu cât să-i și iasă, totuși. E dificil să citești o carte în care personajele sunt neplăcute pentru că autorul nu le place. Mă gândeam în timp ce citeam că nu e fair faptul că autorul are prejudecăți față de personajele sale, e ca și cum nu le-ar da nicio șansă, el știe că sunt rele orice le-ar pune să facă sau să zică. Aproape că mă simțeam datoare să le apăr și să le dau eu o șansă (în ciuda dezgustului eficace transmis de autor) și așa s-a făcut că am perseverat, am trecut de început și apoi a devenit mai simplu.
Din punctul meu de vedere, autorul nu a reușit să se detașeze, cel puțin nu la început, ceea ce e un pic paradoxal, pentru că tânărul Hitler care nu apucase să supere decât pe taică-su cu ideile lui artistice este prezentat de Schmitt într-o lumină mai proastă decât bătrânul și bolnavul Hitler care continuă să oripileze o planetă întreagă minus una, două țări confuze.
Cât despre ce am înțeles eu, mi se pare că pe măsură ce personajul devine mai Hitler, este mai concentrat în sine și mai rupt de context. Îmi dau seama că asta a vrut autorul să transmită, și poate s-a ferit să transmită prea mult, să-l facă prea ușor de înțeles. Eu oricum eram convinsă de la început că oricine poate deveni orice. Da, a fost și el un om ca noi. Din păcate, a supraviețuit acestei etape.
Pentru că Schmitt e unul din scriitorii mei preferați, mi-am dorit foarte mult să-l citesc în franceză, așa că am deturnat-o pe mama de la văzut monumente prin Paris în excursia la care visează de ani de zile, și am trimis-o în căutarea unei liste de cărți din care din păcate n-a găsit nimic, dar a venit cu altele. Ulysse from Bagdad e una din altele. M-am întrebat de ce n-o fi găsit ce i-am dat eu, și am ajuns la concluzia că e foarte posibil ca scriitorii care se traduc la noi să nu fie neapărat scriitorii care sunt pe toate tarabele la ei acasă, dar chiar și așa, mie tot îmi place foarte tare, iar acest roman nu m-a dezamăgit. În primul rând pentru că e mult mai consistent decât ce s-a tradus pe la noi, fiind el un roman și nu o colecție de povești scurte.
Cartescu 